Datini în Argeş şi Muşcel.
Acest subcapitol se va axa pe obiceiurile şi credinţele din Argeş şi Muşcel şi reprezintă un punct real de acroşaj al societăţii contemporane faţă de cea medievală din care a evoluat. Astfel, vom aborda o problematică legată de istoriografia românească, fără a reda, însă, obiceiuri şi credinţe în versuri sau proză, ci vom încerca menţinerea acestui capitol pe linia întregii lucrări. Nu ne vom limita, însă, doar la interpretarea documentelor autohtone scrise, ci şi la aceea a documentelor netipărite, la mărturiile orale transmise, peste veacuri, de micile comunităţi, punându-le alături de menţionările călătorilor străini. Aceste elemente pot defini şi scoate din trecutul istoriei noastre, într-o lumină nouă, adevărata poveste a străbunilor noştri, aşa cum au fost ei văzuţi, în timpurile lor.
De asemenea, ceea ce dorim, în acest capitol, constă în faptul că aspectele luate în discuţie nu au fost în mijlocul comunităţilor argeşene şi muşcelene doar simple apariţii trecătoare din care nu s-a mai păstrat sau reţinut nimic, iar societatea actuală este un întreg, complet transformat, fără legături cu trecutul. Elemente străvechi de obiceiuri şi credinţe, prezente, de altfel, pe aproape întreg teritoriul României demonstrează, încă odată, continuitatea acestui neam, perpetuându-se şi în zilele noastre, în mentalul colectiv al poporului român.
În urma cercetărilor personale în tot spaţiul actualului judeţ Argeş, putem aprecia că multe din credinţele şi obiceiurile populare se pierd în trecutul istoriei noastre, până la originile precreştine ale daco-romanilor, sau începuturile creştinătăţii în nordul Dunării. Tradiţiile, puternic, înrădăcinate în lumea satului se remarcă, în primul rând, şi prin toponimia aşezărilor, care primesc numele vechilor fondatori[1], ideea de obşte primând în ceea ce privea organizarea socială de bază[2] şi implicit perpetuarea unor datini specifice. Am aminti, aici, un obicei care se întâlneşte, an de an, la începutul iernii, mai exact, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, Focul lui Sumendru, care este prezent în cea mai mare parte a Munteniei, avându-şi originea în sărbătorirea Sfântului mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir şi protector al oraşului Topoloveni, din judeţul Argeş aflat în spaţiul geografic şi administrativ al vechiului Muşcel. Chiar dacă acest obicei este specific Muşcelului şi zonei Branului din Braşov, el se întâlneşte în spaţiul argeşean.
Focul lui Sumedru este o festivitate populară cu un puternic caracter funerar. Originile acestei tradiţii sunt păgâne şi se regăsesc în sărbătorirea solemnă a morţii şi a renaşterii, prin ardere. În zilele noastre, tuturor acestor elemente din sfera precreştină a românilor le sunt adăugate cele tipice Bisericii Ortodoxe, prin citirea Acatistului „Sfântului Dimitrie” şi atribuirea numelui mucenicului, zeităţii sacrificate.Focul lui Sumedru este genul de celebrare funerară a morţii zeului care şi-a sfârşit viaţa, odată cu venirea iernii, aceasta făcându-se prin tăierea unui copac, după care urmează reînvierea, prin ardere. Focul are rolul de a purifica şi regenera, iar tăciunii şi cenuşa, precum şi alte rămăşiţe ale rugului funerar sunt adunate de oamenii satului, pentru a le răspândi prin grădini şi livezi, cu scopul de a le fertiliza. Astăzi, în judeţul Argeş, acest eveniment este întâlnit doar în satele care, în trecut, aparţineau de judeţul Muşcel şi, nu în cele ce aparţineau Argeşului, chiar dacă distanţa între localităţi este de numai câţiva kilometri.
Toate aceste tradiţii, obiceiuri şi credinţe locale sunt nestematele spiritualităţii româneşti, a căror strălucire tainică, dar, din ce în ce mai pală, ajunge până în zilele noastre. Sunt glasurile, aproape, stinse ale unor oameni care puneau pe acelaşi nivel ideea de divinitate şi de natură, ale unor oameni care identificau obiectul adoraţiei lor cu fericirea cugetării libere în care supranaturalul putea fi îmbunat sau schimbat, prin păstrarea temeinică, din generaţie în generaţie, a unor obiceiuri.
Un exemplu, de obicei laic, dar având, în unele situaţii, şi caracter religios, întâlnit, frecvent, în Argeş şi Muşcel, încă din cele mai vechi timpuri şi cu o puternică încărcătură emoţională, având chiar rădăcini în originile dacice ale poporului român este frăţia de cruce, care s-a răspândit în toate teritoriile ocupate de români din sudul şi din nordul Dunării[3]. Acest aspect este, de altfel, amintit şi de călătorii străini în menţionările lor, în tot spaţiul românesc, încă din secolul al XVI-lea, până spre sfârşitul celui de-al XIX-lea[4].
Interesant de adăugat, este că această datină are diferite ritualuri în regiunile României, de multe ori, fiind legată de cultul morţilor, aşa cum este în Bucovina. Analog acestui obicei bucovinean este cel muşcelean, unde, de Duminica Moşilor, tinerii din sat se înfrăţesc sau, în cazul fetelor, se însurăţesc,ocazie cu care îşi dăruiesc unul altuia farfurii sau străchini împodobite cu flori, umplute cu pâine şi colivă în care erau puse lumânări[5].
Chiar dacă acest obicei este menţionat în Muntenia, în judeţul Muşcel, de altfel, în întreg în spaţiul argeşean, încă se păstrează această datină. În Duminica Rusaliilor, sau Duminica Moşilor, această înfrăţire avea loc, în trecut, şi destul de izolat, în biserică, preotul citind, din molitfelnic rugăciuni care să întărească înfrăţirea[6]. Putem afirma că aceste obiceiuri şi credinţe locale bazate, de altfel, pe raţionalitate se aflau, chiar dacă unele aveau origini păgâne, într-o strânsă corelaţie cu religia, ortodoxia românească urmărind asumarea acestora, tocmai, pentru un mai bun control al societăţii[7].
Înţelegerea acestor sisteme de credinţe şi obiceiuri iniţiază un întreg proces de investigaţii complexe dedicate spaţiului geografic şi social analizat. După cum menţionam anterior, în lucrarea lui Petru Caraman apar elemente identice de credinţe şi obiceiuri între spaţiul bucovinean şi cel muşcelean, aspect ce poate lua o turnură speculativă, în unele situaţii, “forţând” cercetarea să răspundă acestui gen de mecanism care creează similitudini de percepere a unei celebrări religioase sau laice.
În general, dacă dorim să limităm, strict, scopul multitudinilor de obiceiuri şi credinţe, acesta este, fără îndoială, acela de a înţelege aspectele nevăzute ale vieţii, ele fiind diferite, în multe cazuri, de la un sat, la altul, sau de la o comunitate, la alta. În încercarea de a localiza anumite obiceiuri tipice văilor Argeşului, Vâlsanului, Topologului, sau râului Doamnei, se poate afirma că expresia întâlnită, frecvent, în sate este aceea de: câte bordeie atâtea obiceie, definind, astfel, şi efortul de culegere a datinilor şi pe deplin de acord cu faptul că „istoria folcloristicii este şi o istorie a neîmplinirilor”[8].
Societatea medievală românească din Argeş şi Muşcel, supusă superstiţiilor, folosea aceste datini drept acte de comunicare, întărind contextul social şi cultural al comunităţilor. Părţile componente ale unei datini par, de cele mai multe ori, complexe, greu de înţeles, dar, dacă sunt analizate în profunzime, se observă sublima simplitate: punctul principal, care iniţiază aproape toate credinţele populare, soarele, de unde şi expresia populară toate se învârtesc după soare[9].
Datinile, obiceiurile, credinţele deschid perspectiva înţelegerii fenomenului cultural, în ansamblu şi, din acest motiv, trebuie tratate ca un proces separat, făcându-ne să trecem de la un punct de vedere sincronic, la unul diacronic, ajutând, în fond, la perceperea evoluţiei culturale, chiar şi sincretice, pe alocuri[10].
Evident că traversarea unui teritoriu de către călători veniţi din alt spaţiu cultural atrage atenţia, nu doar prin aspectele privitoare la proprietăţi, repartizarea bogăţiilor, sau la cele legate de religie, ci şi la cele care formează contextul cotidian al unei comunităţi, adică obiceiurile, credinţele şi datinile. Cercetarea ştiinţifică a tuturor acestor acte de cultură populară nu ar trebui să se oprească, doar, la descrierea unor fapte, ci presupune o analiză structurală, cu scopul încadrării acestora în anumite categorii care, prin comparare, pot pune în ipoteză tipologia acestor procese tipice poporului român[11].
În acest context, putem remarca faptul că obiceiurile şi credinţele românilor, aşa cum au fost văzute de călătorii străini prin Argeş şi Muşcel, sau culese din hrisoave, reprezintă cadrul neamului românesc, pentru că toate aceste comunităţi etnologice formate, în mare parte, din oameni simpli, corespund unui sistem de comportament prezent, şi astăzi, în aşezările rurale ale judeţului Argeş. Cercetarea acestei arii estetice presupune – mai ales, prin faptul că, în anumite situaţii, în relatări, subiectivismul este evident – implicarea în cunoaşterea unei vaste sfere culturale care porneşte de la ocupaţiile de bază ale populaţiei, cum ar fi agricultura şi creşterea vitelor, până la construcţia lăcaşelor de cult.
Nu neapărat geneza acestor obiceiuri creează ideea de caracter colectiv, acestea având, în unele situaţii, origini obscure, ci integrarea obiceiului în comunitate, modul de preluare a acestuia de către alte comunităţi, cu modificările de rigoare, cum acesta se structurează în timp şi ierarhizează societatea românească.
De exemplu, Caloianul, unul din cele mai frumoase manifestări arhaic-folclorice şi puternicîmpământenite în zona de deal şi munte a Argeşului şi Muşcelului, reprezintă o formă tipică de preluare a unui obicei care, se pare că ar fi fost împrumutat din zona Moldovei. Acest obicei care invoca ploaia se suprapune peste un altul, în zona de şes, numit Paparudă, care, cu unele diferenţe, este, aproape identic, cu cel amintit mai sus conform descrierii minuţioase făcute de Gheorghe Săulescu: „Când nu plouă românii cei vechi, femeile şi, mai cu seamă, fetele efigiază o statuie de argilă sau lut galben, mare ca o palmă pe care o numesc Caloian; îi fac un sicriu din scoarţă de copac, îl învelesc în giulgiu şi, ducându-l la un mormânt făcut înadins, fetele înmormântează pe figurantul Calian şi apoi, făcându-i comândarea se ospătează”[12].
Descrierea acestui obicei este însoţit de textul cântecului. Obiceiul străvechi al Caloianului diferă puţin, într-un spaţiu geografic, relativ, restrâns, cum este cel al Argeşului, iar, la nivelul întregii ţări, acesta îşi pierde din uniformitate şi, oarecum, din scop, acela de a aduce ploaia, aşa cum este cazul în Dobrogea[13].
Fără a intra, prea mult, în detaliile acestui obicei popular, putem afirma că, în general, credinţele populare, în ciuda faptului că se propagă pe un spaţiu larg, păstrează particularităţile fiecărei comunităţi care îşi identifică apartenenţa la un teritoriu străvechi, aşa cum este cazul în Argeş şi Muşcel. Propagareaobiceiului din spaţiul balcanic slavizat, dar de influenţă bizantină, în Ţara Românească, reprezintă unul din cele mai concludente aspecte ale modului de individualizare a unei credinţe populare[14]. Analiza, chiar sumară, a folclorului românesc duce la concluzia că o mare parte a acestor credinţe şi obiceiuri sunt manifestări populare de schimbare a vremii, de provocare a pământului să devină mai rodnic[15]. Variantele obiceiului, indiferent de zona geografică din care provin, aduc, cu ele, un context etnic aparte, fiecare comunitate sau zonă etnografică adaptându-l la tradiţiile proprii.
Zonele Argeşului şi Muşcelului au fost, din cele mai vechi timpuri, adevărate centre de cultură populară, cercetările etnografice culegând, din acest spaţiu, peste 500 de obiceiuri de iarnă, fără a le lua număra şi pe cele de peste an[16]. În capitolul de faţă, societatea argeşeană şi muşceleană va fi analizată, folosind ca mijlocitor aceste forme populare de manifestare.
Relatările călătorilor străini nu sunt foarte darnice, atunci când vine vorba de detalii privind obiceiurile din popor, dar ele există şi pot contura, alături de alte documente, societatea românească medievală văzută prin prisma Argeşului şi Muşcelului.
În ceea ce priveşte obiceiurile populare din Ţara Românească, putem constata că secolul al XVI-lea este marcat de relatările genovezului Franco Sivori care se axează pe anumite aspecte ale societăţii româneşti, dând însemnărilor sale un caracter monografic.
Obiceiurile pe care românii le au, cu ocazia Crăciunului, sunt, atent, observate de acesta şi dau posibilitatea unei analize legate de credinţa populară şi de modul în care obiceiurile au caracter colectiv, uniformizând societatea din acest punct de vedere, deoarece, atât oamenii de rând, cât şi boierii urmau aceleaşi datini. Putem aprecia că, în societatea rurală arhaică, unele obiceiuri ţinteau, de multe ori, unităţile exogame ale populaţiei, adică ale neamurilor, rudelor, înţelegându-se, aici, şi rudele prin alianţă, existând credinţa că aşa se păstra coeziunea care, de cele mai multe ori, implica, de fapt, averea comunităţii[17]. În relatarea lui Franco Sivori, privind obiceiurile Crăciunului la români, vedem că sistemul firesc ierarhic nu dispare, odată cu sărbătoarea religioasă, dar tinde spre o uniformizare a relaţiilor dintre oameni aflaţi pe trepte diferite ale puterii: „Sosise Crăciunul, care în această ţară se sărbătoreşte în chip deosebit. Oamenii îşi fac daruri unul altuia, iar toţi duşmanii se împacă. Şi toţi cei mai de seamă din ţară şi mulţi chiar dintre cei mai mici în rang vin la curtea principelui pentru a i se închina, aducând daruri, care un lucru, care altul. La rândul său, [princepele] // dăruieşte veşminte tuturor curtenilor, dregătorilor, slujbaşilor şi oştenilor, care se ridică la 1500 de inşi, fiecăruia după treapta sa, unora ţesături de mătase, altora stofe de lână. Oamenii de acolo stau în ajunul Crăciunului în biserică la slujbe, ajutând la cântat preoţilor, care ţin ritul ortodox vechi. A doua zi principele dă veşminte şi de mâncare tuturor cerşetorilor din oraş. Apoi întreaga boierime şi poporul întâlnindu-se se sărută unul cu altul şi petrec toate serile în ospeţe, sărbătorire şi cântece, după obiceiul lor. Adeseori se îmbată, nesocotind acest lucru – după cât am văzut – drept păcat. Aceeaşi solemnitate are loc şi de Paşti”[18].
Acest ceremonial întâlnit la curtea domnitorului apare şi la oamenii de rând, dar într-un mod mai diferit. Obiceiurile de Crăciun, din aria etnografică Argeş – Muşcel sunt cele mai importante din întregul ansamblu de datini ce îmbracă forme diverse, în special, în zona subcarpatică a Muşcelului[19]. De exemplu, în zonele de munte ale Muşcelului, adică în zona localităţilor Dragoslavele, Rucăr, Podul Dâmboviţei, sau în partea montană a Argeşului: Aref şi Căpăţâneni, obiceiul s-a conservat, în forma sa arhaică, ce aparţine stratului pastoral prin faptul că doar bărbaţii neînsuraţi flăcăii cei mari de la horăaveau dreptul de a colinda (cf. Pr. Răuţescu Ion, p. Dragoslavele). Faptul că doar o ceată de flăcăi are dreptul de a colinda satul şi, doar în cele mai mari dintre sate, existau două grupuri, tocmai în ideea de a nu rămâne nimeni necolindat, se apropie, de asemenea, şi de stratul cultural al tipului vânătoresc, silvatic.
În urma documentării directe, în aceste spaţii etnografice, remarcăm că perpetuarea şi păstrarea, în forma originală, a obiceiurilor strămoşeşti a fost posibilă şi datorită conservatorismului de care bătrânii satului dau dovadă, în astfel de situaţii, existând cazuri, de exemplu, în zona localităţii Aref, situată în nordul judeţului Argeş, când colindătorii nu erau primiţi de săteni, tocmai, pentru încălcarea anumitor reguli tradiţionale. Un alt caz concludent în ceea ce priveşte vechimea obiceiurilor din Muşcel şi Argeş este obiceiul Brezaia, sau colindatul cu măşti, un ceremonial popular străvechi care se mai păstrează, şi astăzi, în formă nealterată doar în zona de munte a Muşcelui şi, într-o formă mai coruptă, în zona de munte a Olteniei[20]. Odată terminat colindul flăcăilor, cu ocazia Crăciunului, urmează colindatul fetelor, de data aceasta, cu ocazia Sf. Vasile sau a Anului Nou, obicei numit în satele muşcelene Vlădeşti, Rucăr, Nămăieşti şi Dragoslavele, răscăvăit sau cântece de fereastră pe Valea Argeşelui (cf. M. Buga, p. Hârtieşti).
Colindatul fetelor, precum şi alte forme de colind, cu ocazia Anului Nou, reprezintă vechi practici augurale de primăvară, în strânsă legătură, atât cu începerea ciclului agrar, dar şi cu cultul fertilităţii, în perioada când anul începea primăvara, acest obicei coborând, în timp, până la civilizaţiile de tip matriarhal[21].
Este evident că obiceiurile şi credinţele populare au modelat, într-o mare măsură, societatea românească medievală, iar, dacă facem o comparaţie între relatarea lui Franco Sivori, privind obiceiurile de la curtea domnească şi cele descrise, mai sus, în satele româneşti, putem afirma că societatea boierească îmbina anumite practici, de tip senior-vasal, cu cele tradiţionale, puternic impregnante în modul de comportament. Nu trebuie uitat că unele documente se încheiau, în cea mai mare parte, cu blesteme şi afurisenii la adresa celui care avea să le încalce, rod al unor puternice obiceiuri şi credinţe străvechi împământenite şi preluate, apoi, de creştinism.
Tot Franco Sivori, în descrierea obiceiurilor, din Ţara Românească vorbeşte despre înclinaţia populaţiei rurale şi, nu numai, către superstiţii şi practici ce ţin mai mult de obiceiurile păgâne. Judecând din punctul de vedere al unui străin învăţat, sosit pe meleagurile româneşti, putem spune că aceste remarci pot fi făcute şi sub semnul unei anumite doze de superficialitate, dar având legătură şi cu necunoaşterea societăţii româneşti; afirmăm asta, deoarece, în anumite relatări, genovezul abundă în descrieri laudative privitoare la anumite aspecte ale claselor sociale româneşti, dar şi în altele în care îşi infirmă propriile mărturisiri, trecând, de la relatarea devotamentului şi vitejiei românilor[22], la relatări în care românii devin „neinimoşi, de mică ispravă sau, nestatornici”[23], aşa cum ne redă şi textul de mai jos: „Muntenii sunt oameni foarte atenţi la lucruri mărunte; cred în visuri şi în prevestiri; nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc mai curând după legea firii decât după religie. Şi ca oamenii lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-i înveţe cum trebuie să trăiască în creştineşte, ei nu socot drept un păcat multe lucruri grave, sau se prefac şi consideră că nu le ştiu. În schimb sunt foarte grijulii cu posturile mici şi mari, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară decât să calce o zi de post chiar dacă ar fi siliţi la acest lucru şi de foame, şi de boli necruţătoare”[24].
Parcurgerea textului de mai sus poate aduce referiri concludente la modul de comportament al românilor, la credinţele şi obiceiurile lor, dar trebuie menţinută o linie echidistantă în care trebuie subliniat catolicismul genovezului şi descrierile, câteodată, evazive privind Ţara Românească. Relatările lui Franco Sivori nu sunt, neapărat, puse sub semnul nesiguranţei sau a neclarităţii, dimpotrivă, ceea ce vrem să subliniem este că acesta încearcă să cuprindă cât mai multe aspecte, insistând pe unele şi tratând într-o manieră trecătoare, pe altele, chiar contrazicându-se în unele situaţii. Cert este că toate aceste informaţii sunt deosebit de preţioase şi de o reală valoare istorică, dând posibilitatea unei juxtapuneri a acestora, la cercetările temeinice despre obiceiurile şi tradiţiie populare culese de la faţa locului, echilibrând, astfel, starea socială din acele timpuri.
Raportându-ne doar la acest text, nu am putea distinge despre ce fel de obiceiuri menţionează, ci doar am presupune că se referă la sărbători religioase importante, atâta timp cât vorbeşte de „posturile mici şi mari”[25].
Noi, românii, ştim că baza culturii populare, obiceiul, reprezenta un capitol definitoriu în întreaga existenţă a unui om, a unei familii sau a comunităţi, acesta conturând, nu doar munca de peste an, dar şi anumite întruchipări mitologice.
În Argeş, obiceiurile se grupează în funcţie de anotimpuri[26]. Astfel, cele de primăvară se practică în jurul sărbătorilor pascale (Sf. Gheorghe, Rusaliile, Focul Măcinilor, Armindenul, Căluşul, Lăzărelul), fiind caracterizate ca sărbători tradiţionale ale vegetaţiei. Obiceiurile tipice anotimpului cald care se desfăşoară, în special, în perioadele lipsite de ploaie (Caloianul, Paparuda, Drăgaica) şi cele de strângere a recoltei (sărbătorite în preajma Sf. Ilie) capătă, ca şi celelalte, un colorit arhaic, multe din funcţiile magice ale acestora rămânând nedesluşite, înţelesul lor fiind pierdut, pentru totdeauna, în străfundurile veacurilor. Obiceiul Paparudei este foarte vechi[27] şi cunoscut sub diverse denumiri pe tot întinsul ţării[28]. Acesta se desfăşoară, şi astăzi, în zonele de şes ale Argeşului (zone, mai des, atinse de secetă) urmând un întreg ceremonial din care nu lipsesc preoţii ortodocşi[29].
Obiceiurile tipice pentru anotimpul toamnei se practică în jurul sărbătorii religioase a Sf. Maria Mică sau de Sf. Dumitru: Răvăşitul Oilor, sau Focul lui Sumedru. Cele de iarnă sunt legate de Crăciun (Naşterea Domunului) şi Anul Nou (Sf. Vasile), de care am amintit mai sus.
Toate aceste obiceiuri şi credinţe populare luate laolaltă formează un adevărat fond de patrimoniu naţional din care se pot trage concluzii evidente, în definirea societăţii argeşene şi muşcelene, începând cu cele mai vechi timpuri. Relatări ale călătorilor străini, vom remarca şi în secolele următoare; ca de exemplu cele ale lui Franco Sivori, care, chiar dacă, de o importanţă covârşitoare nu sunt elemente determinante în stabilirea unei idei clare privind societatea românească veche, dar sunt, fără îndoială, puncte importante de vedere care nu trebuie să lipsească din ipoteza unui studiu tematic.
Realizarea acestei cercetări poate oscila între cultural şi teoretic, în funcţie de mai multe etape ce pot fi considerate niveluri de analiză. În primul rând, studiul tematic privind societatea argeşeană şi muşceleană văzută prin prisma obiceiurilor şi credinţelor populare poate reprezenta istoricul progresului unei problematici, a unui ansamblu de probleme izvorâte din creaţia populară nescrisă şi transmisă, în unele situaţii, în formă coruptă. Acest aspect necesită, înainte de a face o analiză, parcurgerea surselor bibliografice a culegătorilor de folclor, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, datorită, în special, faptului că, în acea perioadă, obiceiurile şi credinţele erau mai puţin expuse elementelor de împrumut, care le-ar fi putut altera forma strămoşească.
Conform hărţii anexate[30] vedem cum obiceiurile diferă de la o zonă etnografică la alta, în funcţie de aspectul geografic, păstrând, însă, scopul iniţial.
Studierea acestor manifestări folclorice legate de evenimente sau date denotă uniformitatea obiceiurilor străvechi, în aria etnografică vizată. Omogenitatea acestora se datorează şi repetării, cu regularitate, suferind puţine transformări, micile modificări făcându-se în special datorită adaptării obiceiului la climate diferite şi, nu în ultimul rând, la noile contexte sociale şi culturale.
Cu siguranţă, obiceiul nu avea, în secolul anterioar, o desfăşurare mult diferită de cea din ziua de astăzi, o fotografie făcută în anul 1938, probabil, o reproducere după o vedere mai veche şi aflată în colecţia Muzeului Municipal din Câmpulung Muşcel, surprinde un grup de paparude în localitatea Mozăceni, din sudul judeţului Argeş. Obiceiurile care, adeseori, izvorau din credinţe străvechi, trebuiau îndeplinite după un anumit ritual, în caz contrar, conform credinţelor populare, pierzându-şi eficacitatea[31].
Vetrele folclorice din Argeş şi Muşcel erau delimitate, în primul rând, de spaţiul lor de geneză, adică de aspectul geografic şi de vecinătăţi. Muşcelul reprezenta una din delimitări, având în vedere fondul de particularitate, primind influenţe şi din zona Braşovului şi din cea a Dâmboviţei. Nordul muntos al Argeşului, cu subzona Topologului reprezenta o altă vatră, cu puternice influenţe vâlcene. Sudul Argeşului, cu zona sa de şes şi cu caracterul său, preponderent, agrar, reprezenta o a treia vatră de folclor, influenţată, la rândul său, de tradiţiile olteneşti.
În colectivităţile tradiţionale din Argeş şi Muşcel, era şi este puternic impregnat, în mentalitatea oamenilor, că toate aceste obiceiuri dădeau un anumit ritm vieţii, o cadenţă pe care ei trebuiau să o respecte ciclic[32]. Respectarea acestui ritm tradiţional impus de credinţe şi obiceiuri demonstrează statornicia comunităţilor. La baza acestei nestrămutări din aşezările strămoşeşti stă munca, o condiţie a existenţei şi a supravieţuirii, o trăsătură puternic împletită cu obiceiurile, suprapusă pe principii morale sănătoase şi sincere, adică, a virtuţii ideologice.
Structura unitară a obiceiurilor româneşti din Argeş şi Muşcel este un aspect care se referă la întreaga Ţară Românească, comunităţile dezvoltându-şi moduri proprii de viaţă folclorică, raportate la acelaşi obicei, lucru ce deosebeşte un ţinut de altul, sau o comunitate de alta, subliniind acea notă de originalitate a zonelor etnografice.
Societatea medievală românească era, în mod cert, formată din comunităţi care nu se deplasau foarte departe de vatra satului: transhumanţa, schimburile comerciale şi, probabil, situaţiile de bejeniefiind singurele momente când se depărtau de sat, dar în acelaşi areal etnografic.
În Argeş şi Muşcel, schimburile comerciale de tip „troc” se făceau, cu mici diferenţe, în acelaşi spaţiu geografic: de la munte spre şes şi invers, transhumanţa la fel, păşunile montane aparţineau, de cele mai multe ori, comunităţilor din spaţiul administrativ din care făceau parte. Doar iarna, şi asta spre secolul al XVII-lea, ciobanii depăşeau graniţa etnografică ajungând, până în Delta Dunării. În caz de primejdie, nicio comunitate nu se depărta prea mult de vatra satului, bejenindu-se prin pădurile de şes sau de munte, din imediata apropiere.
Revenind la menţionările lui Franco Sivori, legate de obiceiurile de Crăciun, ne putem gândi la faptul că, în multe situaţii, elita religioasă, spre a folosi expresia lui Mircea Eliade, nu apela la ceremonialul sătesc, cu tente păgâne, renunţând la obiceiurile neasimilate de creştinism[33] şi limitându-se, doar la formele ce respectau canoanele creştinismului. Nu putem afirma, cu certitudine, acest lucru, dar, din datele pe care le avem aflăm că boierimea locală, chiar la nivel de secol al XVI-lea, urmărea o delimitare a sa de elementul rural şi de obiceiurile considerate învechite. Asocierea Crăciunului cu Naşterea Mântuitorului era, întotdeauna, motiv de mare sărbătoare, colindele şi obiceiurile dintre Crăciun şi Anul Nou perpetuându-se, de-a lungul timpului, cu multă acurateţe. Textul italianului, Franco Sivoridescrie un fel de ceremonial ce se desfăşura la curtea domnească, cu ocazia acestor evenimente religioase deosebit de importante, deşi boierimea dorea o delimitare clară faţă de clasa opresată, aceasta provenea din sânul aceluiaşi popor şi era încântată să fie colindată şi vizitată de către cetele cu măşti mitologice în timpul sărbătorilor.
În satele de munte ale Argeşului şi Muşcelului, se păstrează, încă, un obicei de iarnă ale cărui origini se pierd, de asemenea, în negura timpului, şi anume Colindul cu Brezaia. Prezent, în special, în satele Podu-Dâmboviţei, Rucăr, Dâmbovicioara, Dragoslavele, din nordul fostului Muşcel şi, mai puţin prezent, pe valea râului Argeş, acest colind în care se folosesc măşti animaliere, dar şi umane reprezintă o formă complexă de veneraţie a unor divinităţi străvechi. Acest obicei se întâlneşte şi în Transilvania, sub mai multe nume, în funcţie de arealul etnografic din care provin (Boriţa sau Turca, Ţurca, Cerbuţul), confirmând legătura etnografică a Muşcelului cu Transilvania, culoarul montan Rucăr-Bran reprezentând o adevărată rută folclorică[34]. Din observaţiile făcute asupra obiceiului, în urma cercetărilor de teren, precum şi în urma descrierilor călătorilor străini, fondul de originalitate păstrat de muşceleni arată omogenitatea acestor comunităţi. Spre deosebire de Transilvania, unde măştile au, de obicei, înfăţişări diverse, reprezentând animale, păsări şi oameni, în Rucăr, de exemplu, predomină măştile în care sunt prezentate reptile sau peşti. Colindatul cu Brezaia începe în noaptea Crăciunului şi ţine până la răsăritul soarelui, apariţia măştilor, după această perioadă, nemaifiind asociată cu colindul[35]. Măştile apar, pentru ultima dată, pe uliţele satului a treia zi de Crăciun: „A treia zi de Crăciun, se face horă mare la care iau parte toţi flăcăii şi toate fetele. Brezaia moare, Moşul o jeleşte, şi după aceea, e dusă pe braţe mai departe, să fie îngropată[36].
Din descrierile monografice ale satelor muşcelene reiese faptul că acest obicei nu era, doar, în strânsă legătură cu sărbătoarea Naşterii Domnului, ci avea şi un puternic caracter mobilizator şi de critică a moravurilor, colindătorii făcând, pe loc, versuri sătenilor hapsâni. sau cunoscuţi cu anumite defecte. Aceste versuri trebuiau să fie frumoase şi bine plasate, altfel nu ar fi fost primiţi de gospodari.
Perpetuarea obiceiurilor, de fapt, a unor categorii de obiceiuri se explică şi din perspectiva unor evenimente istorice rămase în amintirea comunităţilor. Astfel, aşa cum, în colindul de Crăciun, apare expresia bădica Traian, cu trimitere către cucerirea Daciei de către romani. Asemenea întâmplări vechi de sute sau mii de ani s-au păstrat, într-o formă mai mult sau mai puţin diluată în colinde. Evenimentelerecente, vechi de, maximum, câteva sute de ani, cum ar fi: desfiinţarea rumâniei, înălţarea unor biserici, sau cele legate de vama rucăreană[37], i-au făcut pe săteni să amintească numele domnitorilor, în colindele lor, dându-le o conotaţie mitologică, aşa cum se păstrează, până astăzi, colindul În poartă la Şerban – Vodă. Numele domnitorilor Matei Basarab sau Grigore Ghica erau, de asemenea, pomenite în colindele sătenilor din Rucăr, asemenea unei proiecţii, peste timp, a istoriei. Asocierea acestor domnitori cu unele ceremoniale creştine (exista certitudinea, la colindători, că toate aceste obiceiuri sunt în strânsă legătură cu credinţa creştină) denotă, în mod real, că populaţia, în ciuda faptului că, se ancora în credinţe străvechi, avea un puternic asentiment ideologic la creştinism, tipic întregului spaţiu românesc. Există o relatare, în secolul al XVII-lea, a lui Nicolaus Schmidt[38] ( ? – după 1684), ostaş în armata imperială, căzut în robie turcească, aflat în Ţara Românească, fugar din Imperiul Otoman, care este luat drept spion musulman de primarul unui sat românesc, din Transilvania[39] şi este obligat de acesta, să mănânce carne de porc, pentru a demonstra că este creştin[40]. Am exemplificat păţania lui Nicolaus Schmidt, pentru a releva că trăirile individuale ale populaţiei româneşti sau de alte naţionalităţi, din spaţiul intra şi extracarpatic erau conectate la o anumită psihologie religioasă care, nu doar că respingea ceea ce nu considera a fi de origine creştină, dar asocia religia islamică şi datorită înrădăcinării, în mentalul colectiv, a ameninţării turceşti, cu răul absolut.
Aceste referiri lapidare făcute de oşteanul imperial reprezintă o adevărată sinteză a două sisteme ideologice aflate într-un antagonism feroce, demonstrând că obiceiurile şi credinţa erau atât de puternic prezente în conştiinţa oamenilor, încât deveneau factori indispensabili ai existenţei lor. Astfel, erau convinşi că un musulman crede atât de mult în divinitatea lui, încât nu va îndrăzni să se apropie de ceva ce l-ar face impur, l-ar abate de la convingerile sale, lucru pe care l-ar fi făcut şi ei, în cazul în care ar fi fost siliţi să se lepede de Cristos. Marea majoritate a populaţiei din această perioadă, indiferent de religie era atât de racordată la sacral, încât credinţele colaterale sau obiceiurile străvechi nu corespundeau decât unei practici, mai altfel, a propriei religii.
Înainte de toate, trebuie spus că tot ce însemna datină, obicei, credinţă reprezenta, de fapt, etapele succesive ale vieţii de zi cu zi, care erau elementele motrice ce confereau existenţei un dinamism aparte. Obiceiurile de peste an, în Argeş şi Muşcel, merită o atenţie specială, pentru că se desfăşoară sub o anumită notă de particularitate faţă de restul ţării, dar şi, datorită faptului că, structura ceremonialelor au, în cele din urmă, un caracter unitar în cele două zone istorice, diferenţele erau, în cele mai multe cazuri, legate de manifestări folclorice impuse de obiceiurile agrare[41].
Expunerea şi practicarea obiceiurilor de către societatea românească medievală, în zona Rucăr – Dragoslavele, din Muşcel şi Corbeni, Aref, Căpăţineni, din Argeş şi amintim, doar, zona montană a celor două regiuni, pentru că, aici, culegătorii de folclor consideră că obiceiurile s-au păstrat într-o formă mai puţin alterată,[42] nu respectă, în mod categoric, canoanele teologiei care impun ideea unui sistem religios descris în caracteristici, potenţialităţi şi structuri ale divinităţii. Obiceiurile se defăşoară, uneori, în funcţie de circumstanţe, având o logică internă şi constitutivă izvorâtă din procesul de cunoaştere a mediul înconjurător în care singularitatea impactului local devine necesitate, dincolo de prezenţa unei divinităţi, ce-i drept, recunoscută unanim, dar care, în unele situaţii nu este chiar un prototip al complexului ansamblu social, deja pigmentat, cu vechi culturi locale