Bucovina (în germană Buchenland = Țara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică cuprinzând un teritoriu de 10.441 km² care acoperă zona adiacentă orașelor Cajvana, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milișăuți, Rădăuți, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei și Vicovu de Sus din România, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.
Etimologie
Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav pentru fag(„buk”), astfel termenul „Bucovina” se poate traduce prin „Țara fagilor”.[1] Termenul bucovina ca nume comun, în sensul de pădure de fagi, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Mușat, la 30 martie 1392, prin care dăruiește lui Ionaș Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuți…” [2]
Istorie
Principatul Moldovei 1346-1774
Imperiul Habsburgic 1774-1918
Romania 1918-1940
URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) (Nordul Bucovinei) 1940-1941
Romania 1941-1945
Romania (Sudul Bucovinei) 1945-prezent
URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) (Nordul Bucovinei) 1945-1991
Ucraina Nordul Bucovinei (Regiunea Cernăuți) 1991–prezent
Teritoriul Bucovinei a făcut parte din Principatul Moldovei, iar conform istoriografiei ucrainene și din Rusia Kieveană și Cnezatul de Halici[3]. În 1774, 10.442 km² din partea de nord-vest a Moldovei sunt anexați de către Imperiul Habsburgic[4]. În monografia sa intitulată BUCOVINA, tipărită în 1876, P. S. Aurelian afirmă: „Austria și-a însușit din Moldavia peste 2 milioane pogoane cu 74.000 locuitori.”[5] P. S. Aurelian relatează că după încorporarea în Imperiul Habsburgic „Populațiunea română [din Bucovina] spăimêntată la vederea acestorŭ ómeni adunați din tôte unghiurile Austriei începe a fugi. Sate întregi s’au pustiitŭ; locuitorii au trecut în Moldavia, în Basarabia și în Rusia pînă în apropiere de Odesa, numai să scape de apăsare și de prigonirea religiósă.”(P.S. Aurelian, op. cit. p.XIV). Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu România la 15/28 noiembrie1918, pentru ca, pe 28 iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, partea sa de nord împreună cu Basarabia și Ținutul Herța, să fie ocupate de U.R.S.S.. În 1991, după destrămarea U.R.S.S., nordul Bucovinei și Ținutul Herța devin parte a Ucrainei (regiunea Cernăuți).
Până în 1774 teritoriul actual al Bucovinei era o parte din Țara de Sus a Țării Moldovei, individualitatea regiunii conturând-se după includerea în Imperiul Habsburgic în 1774. Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafața imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutații care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice și culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparație cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conștiința opiniei publice cultivate o „Elveție” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuți, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.[6]
Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuși, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se și utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Țara de Sus/Țara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun și Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenți români de la Cernăuți (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu), care au înființat societatea cu același nume în 1875).
În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați să învețe limba română. În 1793 s-a introdus învățământul obligatoriu în limbile germană și română, iar în 1875 s-a înființat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuți.[7] (Universitate germană cu denumirea K. K. Franz Josefs – Universität in Czernowitz). Primul rector al Universității din Cernăuți a fost numit românul Constantin Tomașciuc.
Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este știut cu exactitate procentul de români și alte etnii deoarece abia in 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conțin informații despre limba vorbită [2]. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi și 4% alții. Cert este că în urma politicii de colonizare a Curții de la Viena, în Bucovina s-au stabilit: ruteni, germani, maghiari, polonezi, lipoveni, armeni, evrei și români ardeleni, fapt ce a dus la modificări demografice. Istoriografia ucraineană consideră că românii ardeleni au fost primii români veniți în zonă, aceștia găsind deja în Bucovina populația ruteană. Totodată până în 1918, au fost realizate progrese în domeniul economic, social, cultural, s-au dezvoltat meșteșugurile, agricultura și industria, acțiune ce au avut o influență pozitivă asupra populației. Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură și civilizație central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor și evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea și Sadagura) au luat ființă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Coloniștii germani au fost în principal agricultori și meșteșugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare și nivel de trai central-europene. Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meșteșugurile, arendășia și comerțul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiția și Polonia s-a accentuat. În anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriași, dintre care 5.091 evrei și 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic și intrepid, evreii vor ajunge până la sfârșitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieții economice din Bucovina și să devină purtători zeloși ai culturii și civilizației germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizați în secolele XVIII-XIX poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huțuli și ucraineni, ultimii meritând o mențiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiția vecină, în secolele XVIII-XIX a avut motivații complexe. Aceste motivații erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, față de 80-100 zile în Galiția), militare (coloniștii și imigranții sosiți în Bucovina erau degrevați de serviciul militar pe toată durata vieții lor) și religioase (fiind în majoritatea lor ortodocși, ucrainenii treceau într-o regiune tradițional ortodoxă). Nobilii bucovineni au stimulat și au înlesnit așezarea pe moșiile lor a brațelor de muncă ieftine și nepretențioase.[8]
Ca și în întreg Imperiul Austriac, viața politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (compromis) dintre diversele etnii componente ale imperiului. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viață politică civilizată în comparație cu regiunile înconjurătoare. Atât în perioada administrației austriece, cât și în cea românească, grupurile etnice din Bucovina s-au manifestat fie în cadrul unor societăți național-culturale, fie în cel al unor formațiuni politice structurate pe criterii supranaționale sau intraetnice. Potrivit opiniei cvasigeneralizate a cercetătorilor, Bucovina din perioada administrației austriece (1774-1918) a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnică. După cel de-al doilea război mondial a fost relansată celebra expresie „homo bucovinensis», prototip al individului tolerant, ce vorbește cel puțin două limbi și este adeptul unui model de conviețuire pașnică interetnică. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit de-a lungul timpului 11 etnii ce au practicat 9 credințe religioase. Conform opiniei lui Emmanuel Turczynski, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în provincie a existat un „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranță și progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate față de propria comunitate etnică sau religioasă”. Colaborarea interetnică din Bucovina a fost comparată de către specialiști cu situațiile din Tirol și Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-și superioritatea. Din punct de vedere cultural, Bucovina este și în prezent considerată un exemplu demn de urmat pentru Europa, orașul Cernăuți fiind numit în 1997 de către Zbigniew Herbert, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei”. Cernăuți a fost orașul în care, inclusiv în vremea administrației românești din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiș), română, polonă sau ucraineană.[6]
Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.[9] În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român și totodată regiunea cu cea mai mare populație urbană , respectiv 28,6%.[10][11]
Anul | Români | Ucraineni | Alții | |||
---|---|---|---|---|---|---|
1774.[25] | 59,731 | 85,33% | 7462 | 10,66% | 2,800 | 4% |
1848[24] | 209,293 | 55.4% | 108,907 | 28.8% | 59,381 | 15.8% |
1851[30] | 184,718 | 48.5% | 144,982 | 38.1% | 51,126 | 13.4% |
1880[31] | 190,005 | 33.4% | 239,960 | 42.2% | 138,758 | 24.4% |
1890[32] | 208,301 | 32.4% | 268,367 | 41.8% | 165,827 | 25.8% |
1900[33] | 229,018 | 31.4% | 297,798 | 40.8% | 203,379 | 27.8% |
1910 | 273,254 | 34.1% | 305,101 | 38.4% | 216,574 | 27.2% |
În 1940, nordul regiunii, împreună cu cel mai important oraș- Cernăuți, a fost anexat de URSS, deși acest fapt nu era prevăzut în pactul Ribentropp-Molotov. Tot atunci au loc acțiuni ce vor duce la modificarea configurației regiunii. Populația germană este strămutată în Germania în cadrul unei acțiuni organizate de Al Treilea Reich sub denumirea de Umsiedlung (strămutare), iar românii din nordul Bucovinei sunt deportați în Siberia. În 1941, România redobândește nordul Bucovinei. Populația maghiară este strămutată în Ungaria, iar evreii sunt deportați în Transnistria. În 1944, aproape toată regiunea este ocuptă de URSS. Nordul Bucovinei a fost reintegrat URSS-ului, iar sudul s-a aflat sub ocupație. Autoritățile sovietice au obligat evacuarea românilor din sudul Bucovinei în zone din Vechiul Regat al României (județele Botoșani și Dorohoi). Populația a fost lăsată să se întoarcă în Bucovina după 23 august 1944. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, nordul Bucovinei a rămas în componența URSS-ului, iar sudul în România.
În prezent nordul Bucovinei este inclus în regiunea Cernăuți (alături de Ținutul Herța și Nordul Basarabiei) a Ucrainei, iar sudul este inclus în județul Suceava (alături de părți din județele Neamț, Baia, Botoșani și Dorohoi ale Vechiului Regat al României; 3 localități din Bucovina istorică fiind incluse în județul Botoșani) al României.
Statutul de autonomie în imperiu
Bucovina | |||||
Ducatul Bucovinei | |||||
| |||||
| |||||
Bucovina în cadrul Austro-Ungariei | |||||
Capitală | Cernăuți | ||||
---|---|---|---|---|---|
Limbă | română, germană, ucraineană | ||||
Religie | Creștină | ||||
Guvernare | |||||
Formă de guvernare | ducat | ||||
Conducător | |||||
– 1774 – 1778 | Gabriel Freiherr von Spleny | ||||
– 1916 – 1918 | Joseph von Etzdorf | ||||
Istorie | |||||
Ducatul autonom al Bucovinei | |||||
Desființare | |||||
Unirea cu România | |||||
Date statistice | |||||
Suprafață | |||||
– secolul al XIX-lea | 10.441 km² | ||||
Populație | |||||
– secolul al XIX-lea | 800.198 loc. | ||||
Densitate | 76,6 loc./km² | ||||
Modifică date / text |
Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanți români din partea lor, deputați, în parlamentul imperial de la Viena; aceștia aveau drepturi egale cu ceilalți parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei și crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. La 4 martie 1849 împăratul Franz Josef I a promulgat Constituția adoptată în acel an, în care Bucovina era nominalizată printre „țările Coroanei austriece” cu statut de Ducat.[12]Prin decretul imperial din 13 martie 1849, autoritățile din Galiția și Bucovina au fost înștiințate că potrivit Constituției din 4 martie 1849 „ducatul Bucovinei formează o țară de Coroană autonomă.” Astfel a fost realizată principala revendicare a locuitorilor Bucovinei din timpul revoluției de la 1848, de separare a Bucovinei de Galiția.
Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întrunește pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. Primul președinte al dietei a fost episcopul Eugenie Hacman, iar după demisia sa din februarie 1862, în acest post a ajuns istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, care devine astfel mareșal al Bucovinei.
Prin rezoluția imperială din 26 august 1861, Bucovina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele), precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.
Organizarea administrativă a ducatului
Ducatul Bucovinei era format din Reședința (Hauptstadt) Czernowitz (Cernăuți – în română, Czerniwci – în ruteană) și din 11 bezirkuri (județe/districte)
- Bezirk Czernowitz (Cernăuți – în română, Czerniwci – în ruteană)
- Bezirk Gurahumora (Gura Humorului – în română, Gurahumora – în ruteană)
- Bezirk Kimpolung (Câmpulung – în română, Kimpolung – în ruteană)
- Bezirk Kotzman (Coțmani – în română, Kicmań – în ruteană)
- Bezirk Radautz (Rădăuți – în română, Radiwci – în ruteană)
- Bezirk Sereth (Siret – în română, Seret – în ruteană)
- Bezirk Storozynetz (Storojineț – în română, Storożynec-în ruteană)
- Bezirk Suczawa (Suceava – în română, Suczawa – în germană)
- Bezirk Waschkoutz am Czeremosch (Vășcăuți pe Ceremuș – în română, Waszkiwci nad Czeremoszem-în ruteană)
- Bezirk Wiznitz (Vijnița – în română, Wyżnycia-în ruteană)
- Bezirk Zastawna (Zastavna-în română, Zastawna-în ruteană)
Unirea Bucovinei cu România
După prăbușirea monarhiei austro-ungare respectiv dezmembrarea imperiului în state naționale, Consiliul Național al Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie1918, a hotărât în majoritate Unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor și polonezilor, iar cele împotrivă doar din partea minorității ucrainene. Ca urmare a hotărârii „C.N.B.”, trupele române au intrat în teritoriu, sub comanda generalului Iacob Zadik, consfințind actul și zădărnicind manevrele militare ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.
În iunie 1940, ca o urmare a Pactului expansionist germano-sovietic Ribbentrop-Molotov Nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică. Imediat după asta, în această perioadă, au fost masacrați 3000 de civili români care se retrăgeau pașnic spre România, la Fântâna Albă. Autorii masacrului sunt ofițeri din trupele NKVD. Rusia nu a recunoscut încă acest masacru. În 1941, forțele române, aliate la Axă, recuceresc Nordul Bucovinei.
După eliberarea de sub ruso-sovietici a Basarabiei și Nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcționat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 județe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuți, Storojineț și Cernăuți), județul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 și judetul Dorohoi. Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioșanu, mort în urma unei operații nereușite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor din 1941 și 1942, și generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fost pusă sub administrația generalului Constantin Voiculescu.[13].
În anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roșie, rămânând până astăzi în componența Ucrainei. Legătura dintre nordul Bucovinei, acum ucrainean, și sudul său, rămas în componența României, se pierde treptat, din pricina reorientării demografice prin infuzia populației slavofone, a scăderii populației românești, rămasă doar în câteva zone compacte și în general, a vicisitudinilor istoriei de care acest teritoriu a avut parte.
Regiuni administrative actuale
- România
- Județul Suceava (exceptând orașele Fălticeni, Broșteni, Dolhasca, Liteni, Salcea și zonele adiacente acestora)
- Județul Botoșani (câteva localități care fac parte astăzi din comuna Mihăileni: Rogojești și Cândești, dar și fostul sat Gura Molniței)
- Ucraina
- Regiunea Cernăuți (exceptând orașul Hotin și împrejurimile sale, care fac parte din Basarabia, precum și zona Herța)
Turism
Bucovina este cunoscută pentru mănăstirile construite de foști domnitori și boieri moldoveni (Mușatinii, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ștefan Tomșa, Alexandru Lăpușneanu, Familia Movileștilor ș.a.), fiecare cu culoarea sa specifică: Voroneț (albastru), Humor (roșu), Sucevița (verde), Moldovița (galben) și Arbore (combinație de culori).
Obiceiuri specifice regiunii
Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona Bucovinei. În Săptămâna Mare, începând cu ziua de marți până vineri, pe lângă simpla vopsire, se practică fie încondeierea cu pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară. Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă. Deși femeile sunt cele care se ocupă de înfrumusețarea lor, există, însă, și excepții când familii întregi cunosc și practică acest mesteșug. În zona Bucovinei tradițiile supraviețuiesc cu greu schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață cu drag și cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.[14]