Timiș este un județ așezat în partea de vest a României, în centrul provinciei istorice Banat. Reședința lui este municipiul Timișoara. Se învecinează cu județele Arad, Caraș-Severin și Hunedoara, precum și cu districtele Banatul de Sud, Banatul Central și Banatul de Nord din Serbia și cu județul Csongrád din Ungaria.
Teritorial, este cel mai întins județ al României, cu 8.696,7 km² (3,65% din suprafața întregii țări). A fost înființat în anul 1968 prin reorganizarea teritorială a regiunii Banat (cu părți din raioanele Arad, Bozovici, Caransebeș, Ciacova, Făget, Gătaia, Jimbolia, Lipova, Moldova Nouă, Oravița, Orșova, Pecica, Reșița, Sânnicolau Mareși Timișoara). Cea mai mare parte a teritoriului județului de azi a făcut parte din județul Timiș-Torontal, ținutul Timiș, regiunea Timișoara, precum și din comitatul Timiș, la care se adaugă actuala zonă metropolitană Timișoara. În plan european, județul face parte din euroregiunea DKMT.
Etimologie
Numele județului provine de la denumirea râului Timiș. Conform dicționarului etimologic al lui Kiss Lajos, probabil că numele râului vine din limba dacă: thibh-isjo (în traducere „mlăștinos”).[2] La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca și Tamiș. Acesta a fost preluat de maghiari prin Temes, de germani prin Temesch și de români prin Timiș.[2] În perioada romană, Timișul a fost numit Tibisis sau Tibiscus.
Geografie
Timișul este cel mai întins județ al României, ocupând 8.696,7 km², respectiv 3,65% din suprafața țării.[3] Este intersectat de paralela de 46° lat. N, de meridianul de 21° long. E și de 22° long. E. Pe teritoriul său se găsește cel mai vestic punct al României, respectiv Beba Veche, la 20°15’44», în punctul Triplex Confinium[4].
Prin poziția sa geografică, aproape o treime din limitele județului constituie în același timp și frontiere de stat. Astfel, în partea de nord-vest, între Nădlac și Beba Veche, se învecinează cu județul Csongrád (Ungaria), 18 km din această frontieră fiind pe râul Mureș. La sud-vest, între Beba Veche și Lățunaș, județul Timiș se învecinează cu Provincia Autonomă Voivodina (Serbia). Legătura terestră cu județele țărilor învecinate este asigurată de punctele de trecere a frontierei de la Cenad, respectiv cele de la Stamora Moravița și Jimbolia.[5] Județele române vecine cu județul Timiș sunt Arad la nord, Hunedoara la est și Caraș-Severin la sud-est.[5]Județul Timiș face parte din Euroregiunea Dunăre–Criș–Mureș–Tisa (DKMT), regiune transfrontalieră ce se întinde pe 71.879 km² și cuprinde o populație de 5,3 milioane de locuitori.[6]
Relief
Teritoriul județului Timiș cuprinde toate formele de relief, cu altitudini care pleacă de la 75 m în Câmpia Banatului și ajung la 1.384 m în vârful Padeș din Munții Poiana Ruscă. Câmpia ocupă aproximativ 6.700 km², reprezentând 77,2% din suprafața județului. Dealurile, cu înălțimi între 200 m și 400 m, ocupă aproximativ 1.650 km², respectiv 19,01% din suprafață. Munții acoperă o suprafață relativ redusă, de 300 m², respectiv 3,45% din suprafața totală a județului.[3]
Hidrografie[modificare | modificare sursă]
Județul Timiș are o rețea hidrografică codificată de 3.104 km.[4] Rețeaua hidrografică a județului Timiș este compusă din două bazine hidrografice: Bega–Timiș–Caraș și Mureș.[4] Cele mai importante râuri din acest județ se consideră a fi: Bega, Bega Veche, Timiș, Bârzava, Moravița, Nădrag din bazinul hidrografic Bega–Timiș–Caraș și Aranca din bazinul hidrografic Mureș.
În județul Timiș există și numeroase lacuri, dar au suprafețe și adâncimi mici. Cele mai mari lacuri naturale sunt Satchinez (40 ha) și Becicherecu Mic (33 ha).[4] Dintre lacurile artificiale pot fi enumerate: Timișoara (115 ha), Jimbolia, Cărpiniș, Deta, Banloc, Lovrin, Biled, Sânnicolau Mare, Diniaș, Partoș, Urseni, Nădrag, Dumbrăvița, Surducu Mic etc. În județ sunt și două lacuri cu apă caldă (20°C) și minerală la Românești, cu o suprafață de 50 m² și vulcanul noroios de la Forgaci, în valea Magheruș de 50 m².[4]
Soluri
Cea mai mare parte a județului este ocupată de solurile zonale și anume, în partea de nord-vest apar cernoziomuri levigate și cernoziomuri de fânețe, apoi în zona deluroasă se succed de la vest spre est diferite tipuri de soluri silvestre, între care predomină cele brune.[7] Solurile brun-închise, solurile cenușii și brun-roșcate ocupă suprafețe în jumătatea vestică. Solurile silvestre podzolite se dispun sub forma unei benzi aproape continue în colțul sud-estic al județului.[7] Solurile de munte (silvestre-brune, brun-gălbui podzolite și brun-acide), dezvoltate sub păduri și pajiști secundare, apar pe o suprafață montană, în partea de est a județului.[7] Solurile azonale ocupă suprafețe reduse, insulare, dintre acestea o extindere mai mare având-o lăcoviștile, semilăcoviștile și humicogleicele, urmate de smolnițe, în jumătatea sudică, apoi rendzinele brune, roșii-brune și terra rossa, în partea de est.[7] Solonețurile sunt răspândite în jumătatea de vest și, în fine, solurile erodate și rogosolurile se găsesc în bazinul râului Bega.[7]
Solul județului Timiș oferă condiții prielnice pentru cultura plantelor agricole, îndeosebi pentru cultura cerealelor, dar și a plantelor tehnice și furajere, a pomilor fructiferi și viței de vie.
Resurse naturale
În subsolul județului Timiș se găsesc zăcăminte de lignit (Sinersig), bazalt (Lucareț–Șanovița), mangan (Pietroasa), argilă (Biled, Cărpiniș, Jimbolia, Lugoj și Sânnicolau Mare), țiței și gaze (în zona de vest a județului), nisip (Șag) și nisip pentru sticlă (Groși–Făget, Tomești și Gladna).[8] Se exploatează, de asemenea, ape minerale la Buziaș, Călacea, Ivanda, Bogda și Timișoara.[8]
Flora
Corespunzător reliefului și factorilor fizico-geografici, ca urmare a situării într-o regiune de interferență a elementelor central-europene cu cele submediteraneene, atlantice, continentale pontice și circumpolare, județul Timiș are o vegetație complexă și variată.[9] În județ se regăsesc trei din cele cinci bioregiuni geografice desemnate la nivel național, respectiv bioregiunea panonică, continentală și alpină.[10]
În accepțiunea fitogeografică generală, partea centrală și de vest a zonei de câmpie a județului Timiș se încadreaza în zona de silvostepă, cu toate că, pe fondul unei aridizări climatice, se constată o extindere a elementelor specifice stepei: specii de Festuca valesiaca, Festuca suleata, Festuca pseudovina, numeroase plante cu bulb, labiate, papilionacee și alte ierburi xeromezofile ce alcătuiesc pajiști stepice.[11] Zona de silvostepă este reprezentată prin asociații care se întrepătrund cu terenurile cultivate. Ea se extinde în campie și pătrunde adânc în cadrul dealurilor pe culoarele largi de vale, cu excepția golfului de câmpie al Făgetului, copiind cu multă fidelitate configurația reliefului. În zona deluroasă, contactul cu pădurile de foioase este puternic modificat de activitatea antropică. În prezent, silvostepa a fost înlocuită, în cea mai mare parte, cu culturile de câmp; cele rămase sunt puternic transformate datorită pășunatului în pădure și exploatărilor forestiere.[11] Din pădurile xerofile caracteristice silvostepei s-au păstrat doar câteva pâlcuri în apropiere de Murani, Banloc, Denta, Deta și Macedonia. Astfel, în Câmpia Gătaiei, de exemplu, gradul de împădurire este de 7%, în golful de campie al Lugojului de 5%, în Câmpia Timișului de 4%, în Câmpia Vingăi de 3%, iar în Campia Torontalului de numai 0,3%.[11] Există și tufișuri de arbuști compuse din porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna) și lemn câinesc (Ligustrum vulgare).
Fagul are un areal foarte larg, putând coborî, în condiții staționale specifice, până la 200–250 m și urca, în masiv, până la limita altitudinală a județului.[11] Cerul prezintă și el un areal destul de larg, întinzându-se de la câmpie (90–100 m altitudine absolută) până în regiunea „submontană” (500–600 m), pe versanți însoriți și soluri scheletice.[11] În acest interval altitudinal, cerul se asociază cu alte specii caracteristice zonei, cu stejarul, gorunul, gârnița și chiar cu fagul. În zona de deal din bazinul superior al râului Bega este caracteristică alternanța pădurilor de fag (pe versanții umbriți) cu păduri de gorun (pe cei însoriți). La altitudini mai mari se asociază bradul (Abies alba) și molidul (Picea abies), iar în unele locuri, alături de speciile autohtone, se află câteva conifere străine plantate: Pinus nigra, Pinus strobus, Pseudotsuga menziensi etc.
Subzona cereto-gârnițetelor ocupă, în general, câmpiile înalte și porțiunile cu fragmentare slabă-medie ale piemonturilor joase (aproximativ între 100–300 m).[11] În Dealurile Buziașului se întâlnesc, în general, cereto-gârnițete (Quercus cerris, Quercus frainetto) sau cerete pure. Aceeași compoziție floristică dar în proporții diferite apare și în Dealurile Surducului, Sacoșului sau piemontul Poiana Ruscă unde predomină gorunul, cerul și gârnița, formând areale mai mari pe versanții însoriți. Dintre speciile de amestec mai frecvente sunt ulmul (Ulmus minor), jugastrul (Acer campestre) și sorbul (Sorbus torminalis). Acest tip apare și în Câmpia Timișului și Câmpia Bârzavei.
Vegetația de sărătură ocupă suprafețe mici, în jurul lacurilor și izvoarelor sărate sau în locuri depresionare, cu sol sărăturat, din Câmpia Banatului. Speciile halofile caracteristice sunt Puccinelia distans, Obione pedunculata, Festuca pseudovina etc. Vegetația luncilor din lungul râurilor Timiș, Bârzava și Mureș, în Câmpiile Timișului și Moraviței, a fost transformată prin acțiunile de îndiguire, desecare, crearea de lacuri de acumulare, legumicultura intensivă etc. Totuși, local s-au mai păstrat unele păduri de luncă, alcătuite din zăvoaie de salcie (Salix alba, Salix fragilis, Salix trianda) și plop (Populus alba), dar și arbuști ca sânger, călin, crușin, lemn câinesc, soc negru, măceș etc.[11] Există și vegetație de nisip cu Festuca vaginata, pâlcuri de salcâm plantat etc. Vegetația de mlaștini și lacuri este dispusă în fâșii, după gradul de umezeală (pipirig, rogoz, papură și stuf la mal, iar spre interior nufăr, iris, albăstriță de apă etc.).[11]
La nivelul județului Timiș sunt desemnate un număr de 45 arii naturale protejate (arii naturale protejate de interes național, internațional, comunitar, județean și local), arii ale căror limite se găsesc localizate integral sau parțial pe teritoriul județului. Suprafața cuprinsă în ariile naturale protejate este de 134.766,49 ha, reprezentând aproximativ 13% din suprafața județului.[12]
Faună
În ceea ce privește fauna, pe teritoriul județului Timiș sunt prezente trei unități zoogeografice: provincia dacică, provincia panonică și provincia moesică.[11] Teritoriul județului Timiș este traversat de două din cele 10 drumuri de migrație a păsărilor în România: drumul panono-adriatic și drumul panono-bulgar.[11]
Fauna stepei și silvostepei a suferit puternice modificări, în sensul că numărul speciilor și densitatea acestora au scăzut datorită intervenției antropice. Dintre mamifere se remarcă prezența rozătoarelor: popândăul(Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), cățelul pământului (Sphalax leocodon), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), iepurele etc. Dintre păsări pot fi amintite: prepelița, potârnichea, sitarul, cristeiul roșu etc. Pe teritoriul județului Timiș nu s-a mai semnalat prezența dropiei (Otis tarda). Dintre răpitoarele de zi pot fi amintite șorecarul mare (Buteo buteo) și șorecarul încălțat (Buteo lagopus), iar dintre cele de noapte, bufnița și ciuful.
Asociația faunistică specifică pădurilor de stejar este compusă din ierbivore precum căprioara (în pădurile de luncă de la Sânnicolau Mare, Bazoș, Banloc și Jimbolia), cerbul lopătar (introdus în pădurile de la Bazoș și Pișchia),[11] unele carnivore (vulpe, dihor, hermelină, nevăstuică, pisică sălbatică), apoi iepurele, veverița etc. De dată recentă este introducerea muflonului (Ovis musimon) în rezervația de vânătoare de la Charlotenburg, în Dealurile Lipovei.[11] Dintre păsări sunt relativ frecvente: ciocănitoarea verzuie, șoimul rândunelelor, cucuveaua pitică, turturica, botgrosul, sturzul cântător, mierla neagră, pițigoiul mare, privighetoarea, egretele, porumbelul de scorbură, grangurul, dumbrăveanca, fazanul (colonizat în pădurile de lângă Timișoara, Pișchia și Macedonia).[11]
Fauna piscicolă aparține de două zone: mreana (în est) și crapul (în vest).[11] În cadrul zonei mrenei (Barbus barbus) se mai găsesc: scobar, clean, morunaș, somn, obleț, răspăr. În cadrul zonei crapului (Cyprinus carpio) se mai găsesc: plătică, babușcă, obleț, caras, știucă, porcușor de șes si, mai recent, au fost colonizați bibanul soare și somnul pitic. În apele cu pantă foarte mică, în canaluri, domină bibanul, babușca și carasul. În lacuri, în afară de crap, se află țipar și lin. Există și unele mamifere acvatice, unele cu blană prețioasă, ca vidra (Lutra lutra) și bizamul (scăpat din crescătoriile din Ungaria).[11] Avifauna se compune din rațe și gâște sălbatice, stârci, egrete, lișițe, iar în bălțile de la Cerneteaz, Satchinez și Becicherecu Mic trăiește gușul vânat (Luscinis svecica), o specie rară pentru fauna României.[11]
Climă
Climatul este unul temperat-continental, cu influențe mediteraneene și oceanice, datorită faptului că Banatul se găsește la adăpostul lanțului carpatic, care oprește masele de aer rece dinspre nord și nord-est și permite pătrunderea celor maritime dinspre sud-vest și vest. Temperatura medie anuală a aerului depășește 11°C în câmpie și 10°C în regiunea dealurilor Lipovei.[7] Maxima absolută de 42°C a fost înregistrată în 1952, la Teremia Mare și în anul 2000, la Timișoara, iar temperatura minimă absolută de -39,9°C, în 1942, la Lugoj.[7] Intervalul de zile fără îngheț depășește 195 de zile în vest și 180 de zile în est.[7]
Precipitațiile atmosferice prezintă variații ample de peste 80 mm chiar în cadrul ținutului cu climă de câmpie și creșteri importante pe dealurile din est. Maximul pluviometric se produce în luna iunie, ca urmare a intensificării activității ciclonice din nordul Oceanului Atlantic sau din bazinul Mării Mediterane.[4] Stratul de zăpadă este instabil și are grosimi nesemnificative. Durata medie anuală este de 29,8 zile la Timișoara și crește la 40–50 de zile pe dealurile din est.[4] Grosimile medii ating maximum 8 cm în ianuarie și cca. 10 cm în est.
Vântul bate în câmpie dominant dinspre nord, în timp ce sudul județului este frecvent bântuit de vântul cald și uscat numit coșava.[7]
În județul Timiș își desfășoară activitatea cinci stații meteorologice: Timișoara (alt. 86 m), Sânnicolau Mare (alt. 85 m), Banloc (alt. 83 m), Jimbolia (alt. 79 m) și Lugoj (alt. 123 m), toate fiind situate în zona de câmpie din Banat.[4]
Demografie
Conform recensământului efectuat în 2011, populația județului se ridică la 683.540 de locuitori,[13] în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 677.926 de locuitori. La 1 ianuarie 2016, potrivit datelor Institutului Național de Statistică, populația județului Timiș era de 742.886 de locuitori, 358.191 de sex masculin și 384.695 de sex feminin.[14] Populația urbană din Timiș depășește 62%, valoare cu șapte puncte procentuale peste ponderea populației urbane a României.[15] Populația urbană din județ a fost preponderent majoritară în ultimii 20 de ani, în ciuda fluxurilor migrației de revenire în rural, în perioadele de recesiune economică a orașelor. Pe grupe de vârstă, în 2016 majoritatea populației (52,25%) avea între 15 și 49 de ani. Populația tânără (sub 14 ani) reprezenta 14,03% din total, iar cea bătrână (peste 65 de ani) 14,97%.[16] Procesul îmbătrânirii populației este mai intens la femei decât la bărbați, datorită speranței de viață mai mari a populației feminine și mai intens în mediul urban comparativ cu cel rural, datorită speranței de viață mai mari în localitățile urbane.[16]
Evoluție demografică
Populația județului Timiș a înregistrat cea mai importantă creștere în perioada 1956–1977, când volumul acesteia s-a mărit cu peste 22% în cei 21 de ani.[15] În intervalul 2000–2010, dinamica populației nu a avut aceeași tendință la nivel de unitate administrativ-teritorială. Pe teritoriul județului Timiș, cele mai importante scăderi ale populației s-au înregistrat în comune din arealul nord-sud-estic al județului, precum și în zona de sud. Comunele județului cu scăderi accentuate de populație sunt: Bara (-35,9%), Nădrag (-23,2%), Tomești (-21,8%), Biled (-9,7%), Darova (-9,6%) și Ghizela (-9,5%).[15] Între localitățile urbane, Lugoj (-8,5%) și Buziaș(-7,2%) înregistrează cele mai accentuate scăderi de populație.[15] În sud, comuna Jamu Mare și orașul Deta sunt UAT care pierd populație mai intens comparativ cu vecinii lor. Comunele cu creșteri de populație sunt în jur de 40% din total, iar cele cu creșterile cele mai accentuate sunt grupate în jurul municipiului Timișoara: Dumbrăvița (102,6%), Ghiroda (20,4%), Remetea Mare (16,8%), Moșnița Nouă (27,9%), Sacoșu Turcesc(20,1%), Giroc (54,4%), Șag (15,4%), Sânmihaiu Român (40,8%), Săcălaz (16,8%), Dudeștii Noi (17,1%) și Sânandrei (16,1%).[15] Dintre orașe, Jimbolia înregistrează o creștere de populație mai semnificativă (14,4%).[15]