Satu-Mare

Judetul Satu Mare

Satu Mare (în maghiară Szatmárnémeti, colocvial Szatmár; în germană Sathmar; în ebraică și idiș סאטמאר, pronunțat SatmarSatmer sau Sacmer; vechea denumire românească Sătmar sau Sătmar-Mintiu) este municipiul de reședință al județului cu același numeTransilvaniaRomânia, format din localitățile componente Satu Mare (reședința) și Sătmărel. În trecut a fost reședința Comitatului Sătmar și a județului interbelic Satu Mare. Are o populație de 102.411 locuitori în 2011.

Descoperirile arheologice din Țara OașuluiArdudMedieșu AuritHomoroadeLazuri etc. evidențiază o serie de dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice și prezența unor comunități celtice după cucerirea romană.

 
Coif celtic din epoca fierului, sec. al IV-lea î.Ch., descoperit la Satu Mare. Muzeul Național de Istorie a României

Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), cucerit de Szabolcs și Tas, după cum menționează cronica lui Anonymus.

În evul mediu, pe teritoriul actualului oraș Satu Mare existau două așezări umane, Mintiu și Satu Mare, despărțite de cursul râului Somes. Primele informații scrise privind această regiune indică Satu Mare drept centrul comitatului regal cu același nume, funcționând în jurul unui castru fortificat: cetatea Satu Mare. Mintiul apare în documente la începutul secolului al XIII-lea ca o așezare de coloniști germani. În lipsa unei fortificații proprii, Mintiul nu a avut niciodată importanța strategică și militară a Sătmarului. Primul privilegiu cunoscut este acordat orașului Mintiu de către regele maghiar Andrei al II-lea, în anul 1230. Pentru Satu Mare s-a emis un privilegiu similar în anul 1264[4]. În ceea ce privesc obligațiile, orașele erau datoare să trimită cinci oameni înarmați în oastea regelui, să plătească decima în valoare de 12 denari și să asigure două mese regelui și însoțitorilor săi, dacă aceștia ar poposi vreodată în Sătmar[5]. Drepturile acordate în schimb celor două orașe erau relativ extinse, acestea fiind extrase din punct de vedere administrativ și juridic de sub autoritatea comitelui de cetate și puse direct sub autoritatea regelui sau a vistierului regal. În același timp, locuitorii aveau posibilitatea să-și aleagă judele și preotul, beneficiind și de un vad scutit de vamă pe râul Someș[5].

În 1162 Ștefan al III-lea al Ungariei a donat veniturile orașului, realizate din taxe și impozite, Mănăstirii Szentjobb din Berekys (Comitatul Bihor). Prima cetate medievală a orașului a fost construită în timpul domniei lui Ștefan I al Ungariei și a fost distrusă, împreună cu orașele Sătmar și Mintiu, în 1242 de către tătari, în timpul primului atac mongol (Marea invazie mongolă). După retragerea mongolilor, cetatea și cele două orașe învecinate, au fost reconstruite din ordinul regelui Bela al IV-lea.

 
Încoronarea regelui “cel tânăr”, Ștefan al V-lea al Ungariei. Tânărul Ștefan a obținut dreptul de a domni ca rege vasal la est de Dunăre, având reședința la Sătmar

În 1247 Sătmarul devine reședința regelui Ștefan al V-lea al Ungariei, după ce tânărul prinț obține de la tatăl său, Béla al IV-lea, dreptul de a domni ca rege în estul regatului. Devenind unul dintre cele două reședințe regale, Sătmarul primește privilegii egale cu vechea capitală, Székesfehérvár, stăpânit de regele cel bătrân, Béla al IV-lea până în 1270. După moartea tatălui său, tânărul rege și-a mutat reședința la Székesfehérvár, Sătmarul continuând să-și mențină anumite privilegii regale (confirmate mai târziu și de urmașii lui Ștefan: în 1291 de regele Andrei al III-lea al Ungariei, iar în 1310 și de Carol Robert de Anjou).

În 1411 Sigismund de Luxemburg îi acordă despotului sârb Gheorghe Brancovici orașele Sătmar și Mintiu ca feudă în schimbul orașului Belgrad. În 1460 orașul a devenit din nou proprietate regală. După moartea lui Matia Corvin, intră în posesia fiului său, Corvin János, după care, pentru o scurtă perioadă, era stăpânit de familia Zápolya. În timpul ocupației otomane, orașul, precum și întregul teritoriu numit Partium (“părțile”) erau conduse de Principatul Transilvaniei, deși. oficial, nu aparțineau acestuia. Periodic, a reintrat în stăpânirea regilor Habsburgi ai Ungariei. Până în anii 40 ai secolului XVI. erau proprietatea principelui Ioan Sigismund Zápolya, după care intră sub stăpânirea Habsburgilor, care, în 1543, le dăruiesc fraților BáthoryAndreiCristofor și Ștefan.

 
Plan din secolul XVIII al orașelor Sătmar și Mintiu
 
În Palatul Vécsey (azi Muzeul de Artă) s-a încheiat Pacea de la Sătmar, tratat care a pus capăt Răscoalei lui Rákóczi

După 1543, când cetatea intră în posesia familiei Báthory, se fac modificări ale albiei Someșului, pentru a apăra cetatea în partea sa sudică, astfel încât fortificația rămâne așezată într-o insulă legată de principalele drumuri prin trei poduri peste Someș. La 1562 cetatea este asediată de armatele otomane conduse de pașa Ibrahim din Buda și de pașa Maleoci din Timișoara. Apoi, cetatea a fost asediată de trupele habsburgice, iar armatele transilvănene, părăsind-o, o incendiază. Din însărcinarea generalului austriac Lazarus von Schwendi începe reconstruirea cetății, conform planurilor arhitectului italian Ottavio Baldigara, după sistemul fortificațiilor italiene în formă de pentagon cu cinci bastioane.

 
Pacea de la Sătmar
 
Denumirea veche a orașului în limba română, adică Sătmar, pe o presă de ulei fabricată în perioada interbelică de Turnătoria de Fier și Fabrica de Mașini Frații Princz.

În timpul Răscoalei lui Rákóczi, Mintiul, locuit de germani, a luptat de partea lobonților, iar Sătmarul de partea curuților. În timpul conflictelor violente, la 28 septembrie 1703, Sătmarul a fost ars și dărâmat de lobonți, în aceeași zi, curuții distrug orașul Mintiu. Cele două tabere (cea pro-Habsburgică a lobonților și cea anti-Habsburgică a curuților) au pus capăt războiului tot la Sătmar, la 30 aprilie 1711, când, în Palatul Vécsey, au încheiat Pacea de la Sătmar, după ce, în prealabil, armata curuților a capitulat la Moftinu Mare.

În anul următor, la 29 decembrie 1712, Sătmarul (Szatmár) și Mintiul (Németi) au fost unite din punct de vedere administrativ sub denumirea Szatmár-Németi (Sătmar-Mintiu). Actul imperial care a consfințit unirea a fost diploma emisă de Carol al VI-leala 2 ianuarie 1721, orașului Sătmar-Mintiu conferindu-i-se, totodată, și statutul de oraș liber regal.

Datorită privilegiilor economice și comerciale primite cu începere din secolul al XIII-lea, Sătmarul a devenit un însemnat centru al breslelor meșteșugărești. Secolul al XVIII-lea marchează debutul unui intens proces de urbanizare a orașului, din această perioadă datând câteva edificii reprezentative: primăria veche, hanul, o cazarmă, biserica greco-catolică, biserica reformată etc. În anul 1823 se înființează Comisia de Sistematizare a orașului, care controlează și dirijează întreaga activitate edilitară. În 1844 se intensifică lucrările de pavare a orașului începute în 1805.

În anul școlar 1859/1860 la Liceul din Satu Mare (înființat în 1642) se introduce prima catedră de limba română, cu primul profesor, parohul-protopop Petru Bran. Catedra a funcționat până în anul 1907.[6]

În secolul al XIX-lea (și mai ales în cea de a doua jumătate a secolului) debutează o perioadă de intensă urbanizare și de dezvoltare comercială, economică, culturală și socială. În această perioadă s-au construit primul hotel (Hotel Korona), Palatul Episcopal romano-catolic, cazarma, iar la sfârșitul secolului XIX s-au construit și prima bancă, Palatul Justiției, clădirea teatrului (1892), gara, dar și primele clădiri de piatră al unor licee confesionale. Apar și primele întreprinderi industriale: Moara cu aburi, Fabrica de căramidă, Fabrica Neuschloss de prelucrare a lemnului, fabrica de cherestea, Fabrica Princz, Fabrica de Produse de Tâmplărie și Comerț cu Lemne – Societate pe acțiuni Satu Mare (Fabrica Unio de azi), etc. Fiind la intersecția drumurilor comerciale, Satu Mare devine un important nod feroviar. În 1871 se construiește linia ferată Satu Mare – Carei, în 1872 – linia Satu Mare – Sighetu Marmației, în 1894 – linia Satu Mare – Baia Mare, iar după 1900 liniile ferate care legau orașul Satu Mare de diverse localități ale județului: Ardud (1900), Bixad (1906). Actuala Gară Satu Mare este un monument neorenascentist din anul 1899.

Prosperitatea orașului continuă până la începutul Primului Război Mondial. În Belle Époque s-au construit o serie de clădiri monumentale, emblematice pentru oraș, precum Hotelul Pannonia (în prezent, Dacia) și Turnul Pompierilor. Clădirea Hotelului Dacia (numit pe atunci: Hotel Pannónia) proiectat de arhitecții Zoltán Bálint și Lajos Jámbor în stil secession, clădire care la vremea respectivă conținea și clădirea Filarmonicii Dinu Lipatti, și care, în 1903, a primit premiul II la Expoziția Mondială din Viena. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, dezvoltarea dinamică a orașului a încetat.

La finele Primului Război Mondial, orașul Satu Mare se afla într-o situație incertă, întrucât, spre deosebire de celelalte centre urbane din Transilvania, administrația românească încă nu se instaurase pe deplin în oraș, deși un Comitet Național Român Comitantes a funcționat pentru o scurtă perioadă, în noiembrie-decembrie 1918. În perioada tulbure de după Primul Război Mondial, și în orașul Satu Mare s-au constituit, în martie 1919, la fel ca în toată Ungaria, soviete ale muncitorilor. Abia la data de 19 aprilie 1919 în oraș au intrat trupele române. În fruntea urbei a fost ales în funcția de primar Augustin Ferențiu, în timp ce Traian Puticiu a fost numit secretar al primarului.[7]

După această perioadă, marile întreprinderi din oraș, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleana, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă prosperă, iar municipalitatea realizează importante investiții în căi de comunicație, școli, spitale, construcții publice, uzine comunale. Pe 15 iulie 1919 liceul a fost preluat de autoritățile române și transformat în Liceul Mihai Eminescu, prima instituție de învățământ secundar cu predare în limba română din oraș. În paralel, sistemul bancar și comerțul se dezvoltă, astfel că, în 1929, se înființează Camera de Comerț și Industrie și Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăți comerciale anonime și 75 de firme industriale și de producție; în 1930 existau în oraș 33 de sucursale ale unor bănci. În perioada interbelică municipiul Satu Mare a fost reședința județului Satu Mare (interbelic).

Istoria apartenenței statale Modificați la Wikidata
Flag of Romania.svg România 1944–
Flag of Hungary (1915-1918, 1919-1946).svg Regatul Ungariei 1940–1944
Flag of Romania.svg România 1919–1940
Flag of Hungary (1918-1919).svg Republica Democrată Ungară 1918–1919
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria 1867–1918
Flag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac 1804–1867
Flag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Habsburgic 1711–1804
Transsylvanian Banner.svg Principatul Transilvaniei 1691–1711
Fictitious Ottoman flag 3.svg Imperiul Otoman 1661–1691
Transsylvanian Banner.svg Principatul Transilvaniei 1570–1661
Regatul Ungariei Răsăritene 1526–1570
Flag of Hungary (1915-1918, 1919-1946).svg Regatul Ungariei 1000–1526

Ascensiunea fascismului în Europa și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au produs dramatice modificări ale climatului social, politic și economic al orașului. În urma celui de-al II-lea Arbitraj de la Viena (30 august 1940), județul Satu Mare, precum și toate județele nord-vestice și estice ale Transilvaniei au fost anexate Regatului Ungariei. De fapt, în vara aceluiași an, România a suferit și alte grele cesiuni teritoriale: Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, în favoarea URSS (ca urmare a acceptării silite a Ultimatumului stalinist din 28 iunie), iar, prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie), Bulgaria a obținut Cadrilaterul. Dintre teritoriile pierdute, în urma războiului, au fost recuperate doar regiunile transilvănene. Orașul Satu Mare a fost eliberat de Armata Română în toamna anului 1944 ( Bătălia de la Carei).

În ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial schimbările politice din Ungaria au condus la cea mai mare tragedie din istoria evreilor sătmăreni. Prim-ministrul Miklós Kállay, deși a acceptat toate propunerile naziștilor germani și a asistat la promulgarea unor legi discriminatorii și nedrepte împotriva evreilor, totuși, a respins categoric ideea deportărilor în lagărele de exterminare. Între 1942 și 1943a reușit să evite de 8 ori demararea deportărilor spre Germania, concesii obținute la diferitele negocieri cu naziștii. Ca urmare a tensiunilor crescânde între guvernul maghiar și conducerea nazistă, pe fondul neîncrederii Germaniei în loialitatea guvernului condus de Kállay, Ungaria a fost ocupată militar de către Germania nazistă prin Operațiunea Margareta.

Noul guvern fascist, condus de Döme Sztójay a sprijinit, fără condiți,i planul lui Adolf Hitler în privința exterminării evreilor europeni și a asistat la punerea lui în practică, prin concentrarea evreilor în ghetouri și predarea lor autorităților germane. Politica guvernului Sztojay a dus la deportarea a 19.000 de evrei din zona municipiului, transferați între 19 mai și 1 iunie 1944 prin 6 transporturi în diferite lagăre din Germania și Polonia. Cei mai mulți evrei sătmăreni au ajuns în Auschwitz-Birkenau, alții în Bergen-Belsen și alte lagăre de exterminare. Dintre cei 18.863 evrei deportați au supraviețuit doar câteva mii de persoane. După război, majoritatea lor au emigrat în SUA și Israel în timpul regimului comunist.

În septembrie 1944 orașul a fost grav afectat de bombardamente care au ruinat, pe lângă uzinele și podurile orașului, și o parte semnificativă a clădirilor publice importante. O parte a clădirilor ruinate, îndeosebi cele de pe actualul Bulevard Brătianu nu au mai fost refăcute după încheierea războiului, preferându-se înlocuirea lor cu clădiri moderne.

După Conferința de la Yalta din 1945, în România – ca și în alte țări ale Europei Centrale, abandonate sferei de influență sovietice de către Puterile Aliate – a fost instaurat comunismul.

 
Nicolae Ceaușescu sosește la Satu Mare, în timpul inundațiilor din 1970.

Fabricile Unio, Princz și alte întreprinderi importante din oraș au fost naționalizate în anul 1948, dezvoltarea orașului urmând cadrul planurilor cincinale. Începând cu anii 1960, ca urmare a industrializării forțate, numărul locuitorilor Sătmarului crește semnificativ, determinând și extinderea teritoriului orașului. În această perioadă începe construirea primelor cartiere și apariția primelor blocuri cu patru iar mai târziu cu zece etaje, cea mai spectaculoasă dezvoltare cunoscând-o partea orașului situată pe malul drept al Someșului. Primul cartier construit a fost Cartierul 14, cunoscut sub denumirea Micro 14, cu un număr suficient de apartamente pentru găzduirea a 20.000 de oameni. A urmat Cartierul 15, cu apartamente pentru 15.000 de oameni. Pentru legarea acestor zone de nucleul vechi al orașului s-a realizat cel de-al doilea pod peste Someș, podul Golescu[5].

În inundațiile din primăvara anului 1970 au decedat 56 de sătmăreni și s-a distrus o parte însemnată a orașului, viiturile provocând prăbușirea a peste 2.000 de case. Pentru familiile sinistrate au fost ridicate două cartiere: Soarelui și Carpați I. Tot în urma inundațiilor au fost ridicate și locuințele din zona Pieței 14 Mai și din cartierul Solidaritatea.

Începând cu anii 1980 au fost construite alte trei cartiere: Micro 16, Micro 17 și Carpați II.

Evenimente

 
regele ungar Sfântul Ștefan și regina Fericita Ghizela de Bavaria
 
regele cel tânăr Ștefan al V-lea
 
reprezentarea ciocnirilor dintre curuți și lobonți pe o hartă din timpul războiului de independență al lui Rákóczi
 
trupa teatrului vechi în 1865
 
Grădina Kossuth (azi Grădina Romei) în 1903
 
întâlnirea regelui Carol al II-lea al României cu marele rabin Joel Teitelbaum în 1936 la Satu Mare
 
adunare în fața Bisericii cu lanțuri în 1991, la doi ani după revoluție