Tãt banatu-i fruncea

Traditi si obiceiuri in BANAT

 
Balurile, o tradiţie păstrată în Banatul ultimelor sute de ani 

Tinerele erau pregătite timp de un an pentru câteva ore de dans în care părinţii hotărau cui îşi încredinţează copilul şi averea

Timişoara, considerată de-a lungul timpului loc de interferenţă a mai multor culturi şi religii, s-a remarcat în istoria ei multiseculară şi prin continuitatea tradiţiilor. Balul Speranţei, Balul Sânzienelor sau Balul Învăţătorilor, care se desfăşoară în ultimii ani cu regularitate, încearcă să învie farmecul serilor de acum sute de ani, în care toată lumea bună a orşului se pregătea un an pentru un asemenea eveniment. 

La începutul secolului al XVIII-lea, în zona Banatului, jocul popular şi hora erau ceva obişnuit duminica şi de sărbători. Cei din înalta societate se reuneau însă la baluri, organizate mai ales după cucerirea Banatului de către austrieci. A fost perioada în care au venit în zonă foarte mulţi funcţionari şi administratori militari germani, iar primul guvernator militar al Banatului, Claudius Florimund Mercy, a adus cu sine o întreagă pleiadă de asemenea oameni. Administraţia Ţării Banatului, care a funcţionat de la 1716 până la 1778, a mai adus şi obiceiurile şi moravurile dunărene din zona Imperiului şi a Austriei de astăzi. Istoricul Ioan Haţegan spune că în primele decenii, situaţia a fost mai dificilă pentru aceşti administratori, însă apoi au început să vină în Banat sute de familii de colonişti catolici din lumea germană, care au ajutat la împământenirea anumitor obiceiuri. Acesta a fost momentul în care a început să se manifeste influenţa religioasă, iar comunităţile catolice au început să se înmulţească. În primele decenii ale secolului al XVIII lea, în Timişoara a existat o situaţie destul de „dură”, în care oamenii se confruntau cu multă muncă şi boală şi aveau puţin timp şi dispoziţie pentru distracţie. 

Timişoara catolică şi ortodoxă
La jumătatea secolului al XVIII-lea, în momentul în care societatea timişoreană începe să se întărească, să se stabilizeze, în oraş au apărut două primării: una catolică şi una ortodoxă. Primăria catolică, ce funcţiona în clădirea din Piaţa Libertăţii, a fost unul din primele locuri în care pe lângă şedinţele magistratului (un fel de consiliu local) s-au ţinut şi baluri. Un alt loc în care se organizau baluri era Primăria ortodoxă, amplasată pe locul Liceului Lenau de astăzi. Tot de prin anul 1760, când s-a ridicat această construcţie, până prin 1869, a funcţionat, la etajul I, o sală mare în care, pe lângă şedinţele magistraturii ortodoxe, a românilor şi sârbilor, se ţineau şi spectacole de teatru. Primele reprezentaţii teatrale în Timişoara au fost pe la 1753, iar de pe la 1760, se ţineau acolo spectacole de teatru în limba germană. De la 1790 încep şi spectacole de operă. Acelaşi spaţiu a fost folosit şi pentru desfăşurarea balurilor. Din păcate, istoricii nu deţin informaţii care să vorbească despre organizarea balurilor în secolul al XVIII-lea. În clădirea cazinoului Militar din Piaţa Libertăţii, unde era palatul contelui Saureau, în sala mare, se desfăşurau celebrele baluri ale ofiţerilor. Acestea aveau loc de câteva ori pe an şi erau extrem de râvnite, deoarece la balurile Primăriei şi la cele ale ofiţerilor se făcea de obicei intrarea în lume a tinerelor din protipendada sau din clasa mijlocie a oraşului. Intrarea în lume a acestora se petrecea pe la vârsta de 15 ani, iar familia care avea o fată depunea o adevărată muncă pentru a o introduce la un bal. Pregătirea se făcea cu cel puţin un an înainte, acest lucru însemnând angajarea unui profesor de dans, a unei croitorese pentru toaletele domnişoarelor, aspecte de care se ocupau mamele sau mătuşile. Treaba tatălui, cu un an înainte, era să facă rost de o invitaţie la balul ofiţerilor. La o asemenea petrecere selectă nu putea participa chiar oricine, pentru că aceste invitaţii la bal erau acordate celor cu o stare materială bună: până la instaurarea sistemului socialist, ofiţerii se puteau căsători numai cu o fată care avea o zestre corespunzătoare pentru a-l întreţine. O tânără săracă sau cu o avere modestă nu avea nici o şansă să se căsătorească, decât în cazul în care ofiţerul avea el însuşi o avere suficientă. La aceste baluri catolice se asculta fie muzică militară, fie se cântau părţi din muzica Catedralei Romano-Catolice. Aceşti muzicanţi catolici, mulţi veniţi din Viena, dar şi germani, s-au încetăţenit aici, la Timişoara. Pe lângă muzica sacră din Dom, ei au început să cânte şi piese „la modă” în Viena, cum ar fi menuet sau vals. În timp, la începutul secolului al XIX-lea, au apărut şi alţi muzicanţi, dar mai laici. În cadrul balurilor lumii ortodoxe, se asculta muzică specifică, dar treptat au apărut şi interferenţe, din dorinţa acestora de a se integra în noua lume. În secolul al XVIII-lea se mai ţineau baluri sau ceaiuri dansante şi în alte locuri, cum ar fi locuinţele mai mari ale unor notabilităţi, însă asemenea petreceri nu au fost menţionate în nici un document. Dezvoltarea economică şi socială a Banatului a făcut ca şi lumea să trăiască ceva mai bine, iar banii câştigaţi mai uşor să fie şi mai mulţi, ceea ce a permis dezvoltarea clasei de mijloc. Acest lucru a dus ca, de la acele baluri elitiste, care au continuat şi spre care tindea clasa mijlocie, să apară şi baluri mai obişnuite, care, în secolul al XIX-lea, se ţineau în diverse restaurante. Tot atunci au apărut şi mai multe „asociaţii de cântări şi muzică sau de petrecere”, care funcţionau în fiecare cartier timişorean, şi din care făceau parte germani, dar şi maghiari, români, sârbi şi evrei. „În acel moment nu mai contau în special etnia şi religia, cât cercul de interese sau dragostea faţă de muzică. Datorită acestor asociaţii, Timişoara era supranumită şi oraşul muzicii”, mai spune istoricul Ioan Haţegan.


Asociaţii de cartier
În acea perioadă au avut loc premiere ale diverselor opere şi operete austriece, italiene, chiar franceze sau germane. De asemenea, în Timişoara veneau trupe de teatru şi de muzică, iar după terminarea spectacolelor, se dădeau baluri. Câteva asemenea asociaţii se aflau în cartierul Fabric, iar restaurantul „Regina Angliei“ din Piaţa Romanilor era un loc preferat pentru asemenea baluri. De altfel, în zona Pieţei Traian existau mai multe asemenea localuri unde diverse asociaţii organizau baluri. Localuri şi asociaţii, în special germane, de asemenea gen, se regăseau şi în zona Iosefin: „Coroana“, peste drum de gară, sau la „Omul Sălbatic“. În cartierul Elisabetin, cel mai cunoscut era restaurantul „Novotni“, unde a funcţionat ulterior cinematograful Victoria şi care la acea vreme era punctul central al zonei. La fel, în ceea ce a fost până de curând căminul cultural din Mehala, exista un loc predilect pentru organizarea de baluri, atât ale catolicilor, cât şi ale ortodocşilor sârbi şi români. Şi, mai ales existau baluri ale „Mehalei”. În secolul al XIX-lea, după revoluţie, când dezvoltarea economică a cunoscut progrese remarcabile, la fel ca şi nivelul social, românii au inventat un dans de societate care se numeşte „romana“. Acest dans de societate inventat în Transilvania şi răspândit apoi în Banat, avea la bază dansul popular românesc, dar avea şi elemente de menuet şi de vals. Balurile mai obişnuite, nu cele ale nobilimii, se ţineau în secolul al XIX-lea în sala „Reduta“. În 1875, când s-a deschis noua clădire a Teatrului şi a Operei, a existat o nouă sală „Reduta“, acolo unde astăzi este sala Teatrului German şi Maghiar şi în care se desfăşurau baluri. Sălile în care aveau loc acestea erau suficient de mari, cu un loc gol în mijloc pentru dans, cu sau fără bufet, dar obligatoriu cu băuturi nealcoolice. De jur împrejur erau aranjate scaune, pe care stăteau familiile. Taţii începeau discuţiile de afaceri sau de reprezentare faţă de terţe persoane, în timp ce mamele îşi păzeau fiicele precum nişte cloşti. În acea perioadă funcţionau şi celebrele carnete de bal. Înainte de începerea propriu-zisă a petrecerii, în antreu, veneau tinerii şi se înscriau în carnetul de bal al fetei. „Era o întreagă dramă uneori când unele fete aveau carnetul de bal plin, pentru toate dansurile, pe când la altele, acesta era semicompletat”, spune istoricul timişorean. Invitaţia la dans avea mai multe conotaţii: una însemna că băiatul o plăcea pe fată şi, în unele cazuri, îi cereau acesteia mai multe dansuri, grupate sau disparate. O alta era aceea a cunoaşterii tinerilor în vederea căsătoriei, caz în care unui tânăr ofiţer care cerea loc în carnetul de bal al unei fete i se găsea întotdeauna un dans disponibil. În astfel de situaţii contau atât starea materială a familiei, cât şi poziţia socială, iar atunci când aceste condiţii nu erau îndeplinite, se întâmpla ca tânărului să i se spună că acel carneţel de bal era complet. Erau şi cazuri în care nu era agreat capul familiei şi atunci exista din nou un asemenea refuz politicos. De obicei, pentru dansuri se făceau şi aranjamente anterioare, în sensul că familia băiatului o întreba pe mama fetei dacă este de acord cu un anumit număr de dansuri ale celor doi tineri. Tot în cadrul balurilor existau plimbările, care erau de fapt un bun prilej de etalare a toaletelor. Astfel, fetele însoţite de mame şi cu taţii în spate pe post de bodyguard traversau de câteva ori sala, pentru a se observa ţinuta, felul în care arăta tânăra, cât şi modul în care aceasta îşi purta toaleta. Urma apoi succesiunea dansurilor şi cleveteala mamelor şi a bunicilor pe seama altor femei. Pe lângă dans, mai exista reverenţa de început şi reverenţa de sfârşit, după care tânărul o aducea pe fată la loc şi o preda familiei. Finalurile de baluri nu au rămas descrise niciunde, dar acestea sunt previzibile, spune istoricul Ioan Haţegan: „o melodie de dans cunoscută de toţi, după care urma mersul la garderobă şi spre trăsură, care şi aceasta era în funcţie de starea socială, adică personală sau închiriată, iar apoi se duceau acasă”. Urmau apoi comentariile, învăţămintele, nemulţumirile, bucuriile, de la caz la caz. 

Pe lângă acestea, de-a lungul vremii, în cartiere, au mai început să apară balurile aşa-zise muncitoreşti, iar apoi cele de 1 mai. Acesta era sărbătorit din 1890 la Timişoara şi a avut şi o componentă de joc. Nu s-au păstrat însă mărturii destul de expresive nici despre aceste baluri, decât că unul din locurile unde se desfăşurau asemenea evenimente a fost actuala berărie a Fabricii de Bere. Secolul XX, până în anii 1945-1947, conservă acelaşi stil. De această dată, numărul balurilor timişorene ale clasei de mijloc este covârşitor faţă de cele confesionale sau etnice. Prin anii 1950 mai existau încă baluri, ceva mai modeste, pentru că era dictatura proletariatului, dar se mai organizau şi concerte sau spectacole urmate de asemenea baluri. Fabricile au început şi ele, ca pentru oamenii muncii, să organizeze asemenea petreceri. La sate, acestea aveau loc în interiorul sau în curtea căminului cultural. Ce se mai păstrează astăzi din aceste tradiţii se poate observa la rugă sau la nedeie, când seara, toţi sătenii bănăţeni merg la bal. La oraş, de prin anii 1960-1970, rumba şi tangoul, valsul şi charlestonul sunt înlocuite de piese cântate de Beatles, Rolling Stones, The Shadows sau alte trupe rock. De atunci, balurile au început să se desfăşoare în cu totul alt mod. La reuniunile de acest gen au apărut şi diverse trupe care cântau şi abordau diferite stiluri, de la muzica rock până la muzica de dans. Balurile tinerilor au revoluţionat la vremea respectivă această noţiune, astfel apărând discotecile, în care nu se mai cânta muzică live, ci înregistrată. În aceste săli, dotate corespunzător ca săli de dans, tinerii stăteau în grupuri de familii sau de prieteni, începeau să se invite unii pe alţii pe ring şi dansau nu neapărat în doi, cât mai ales în grup. Un adevărat şoc l-a reprezentat apariţia tinerilor, dar mai ales a tinerelor, care intrau în mijlocul grupului, fără partener, dansând singuri doar pentru a simţi bucuria muzicii şi a dansului. S a trecut atunci de la muzica rock la disco, în care se putea dansa şi de unul singur. Astăzi, concertele diverselor trupe sunt prilej şi de dans, pentru că sunt grupuri de tineri care spontan, vrăjiţi de muzică, încep să danseze. Conceptul de bal tradiţional s-a păstrat însă prin organizarea câtorva asemenea evenimente o dată pe an, de obicei toamna sau iarna, dedicate atât divertismentului, dar şi strângerii de fonduri pentru diverse obiective sociale.
Jocul popular

Bănăţenii, indiferent de religie sau etnie, au fost în ultimele sute de ani cunoscuţi ca mari iubitori de muzică instrumentală, de dans. De aici, pasiunea pentru „joc”. Bănăţenii care au crescut la ţară, indiferent de zonă, au un anume tip de a-şi invita şi de a-şi ţine partenera în timpul dansului. „Îl cunoşti pe cel care e bănăţean după cum îşi ia partenera la dans, prin nişte gesturi tipice”, spune Ioan Haţegan. 
Această dragoste pentru muzică şi părţile ei componente a făcut ca acele jocuri săteşti de duminica după-masa din centrul satului sau din curtea căminului cultural să evolueze de la nişte instrumente cu coarde sau fluier spre tarafuri care cunoşteau melodiile zonei. Din secolul al XVIII-lea, există descrieri ale unor călători străini despre românii bănă-ţeni, în care se menţionează inclusiv modul în care se duceau la dans şi felul în care se dansa. Unul dintre elemente era acela că feciorul venea şi o invita pe fată la dans, iar aceasta îi întindea batista. Băiatul apuca batista, nu o prindea de mână, după care o ducea până la locul de dans, şi abia acolo se atingeau, când se luau în braţe. 

Deja una respuesta

Tu dirección de correo electrónico no será publicada.