Călărași

Călărași (în trecut, Lichirești și, temporar, Știrbeiu) este municipiul de reședință al județului cu același numeMunteniaRomânia. Este cel mai mare oraș al județului și unul din cele mai importante municipii din regiunea de dezvoltare Sud. Situat în sud-estul României, pe partea dreaptă a cursului brațului Borcea al Dunării, Călărașul este cunoscut pentru industria alimentară, industria de PAL melaminat, industria siderurgică, industria de hârtie și industria de prefabricate. Conform datelor finale ale recensământului populației din anul 2011, municipiul Călărași are o populație de 65181 de locuitori. În Călărași se află sediul Agenției de Dezvoltare Regională Sud.[5]

Etimologie

Numele de Lichirești datează probabil de la începutul primei așezări de locuitori statornici pe aceste meleaguri, în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Se bănuiește[cine?]că denumirea de Lichirești este în strânsă legătură cu ridicarea primului lăcaș de biserică, cu hramul Sfântului Nicolae al Mirei Lichiei. Poporanii care s-au strâns în jurul lăcașului trebuie să fi spus prin prescurtare, biserica Lichiei, în timp ce ei se vor fi numit poporul bisericii Lichiei sau lichireșteni, de unde a venit și denumirea de Lichirești a satului.[necesită citare]

Denumirea de Călărași are două cauze posibile: prima ar fi că punctul de trecere din Imperiul Otoman în Țara Românească era păzit de o căpitănie de călăreți, iar alta ar fi preluare prin extensie a denumirii satului Călărașii Vechi, deoarece din acel sat și din oraș erau recrutați pentru armată cei mai buni călăreți.[6]

Istorie

Lichireștiul este menționat pentru prima dată într-o hartă, la data de 1700, operă cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită în Italia, la Padova.

Populația era reprezentată la acea dată de oameni liberi care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, români și un număr mic de bulgari și turci. O categorie aparte erau călărașii ștafetari, care făceau serviciul de curierat pe traseul București – Constantinopol. Sunt organizați cel mai probabil în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, primul document păstrat care-i amintește datează de la 25 mai 1722. De la acești călărași ștafetari, care după terminarea serviciului s-au stabilit în așezarea ce se afla în apropierea detașamentului lor, satul Lichirești începe să fie cunoscut sub denumirea de “satul călărașilor” sau Călărași.[necesită citare]

Spre sfârșitul secolului XVIII numele de Lichirești este folosit tot mai puțin; pentru numele satului se folosea când numele de Călărași, când de Lichirești, când amândouă. Pe harta din 1700 Lichireștiul este menționat ca un sat mare. Pe harta austriacă de la 1791, localitatea apare consemnată sub numele de “Călărași sau Lichirești”.[necesită citare]

La 1 mai 1734 Călărași este menționat ca târg, ceea ce e un indiciu că satul luase proporții, că începuse să închege o viață comercială. Diferiți călători care au trecut pe aici au avut întotdeauna impresii plăcute despre acest târg. În această perioadă Călărașiul făcea parte din județul Ialomița, cu reședința la Urziceni.[necesită citare]

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea încep să se facă îmbunătățiri cu caracter public: pe lângă vechea biserică ce exista în centrul localității, se ridică un han central și numeroase prăvălioare, care – împreună cu casele unor locuitori mai înstăriți – vor da Călărașiului un aspect de orășel.[necesită citare]

Zona actuală a Călărașiului a fost de multe ori teatrul războaielor purtate împotriva pericolului turcesc, pentru apărarea luncii Dunării. S-au purtat multe bătălii aici, încă de la înființarea localității și până la data de 28 mai 1812 când la București s-a semnat pacea ce avea să aducă liniștea locuitorilor. Momentele de groază au trăit călărășenii și în 1821, o dată cu declanșarea revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, necazurile lor terminându-se abia la un an după sfârșitul revoluției din 1821. Un alt moment de panică pentru locuitori îl reprezintă noul război ruso-turc din anii 1828-1829. Ca și cum pierderile cauzate de război n-ar fi fost suficiente, în anii 1828-1830 la Călărași a izbucnit o groaznică epidemie de ciumă. În vara anului 1831 izbucnește holera, adusă de turci, din fericire această nouă epidemie ținând doar câteva zile.[necesită citare]

După trecerea tuturor necazurilor a început imediat refacerea localității. S-a construit un pod stătător peste gâtul Iezerului, pod ce a facilitat accesul spre Silistra; s-au ridicat două clădiri, dintre care un grajd mare pentru 20 de cai, iar pentru evitarea ciumei și a holerei s-a construit un local imens de carantină, acordându-se astfel o mare atenție măsurilor sanitare. Toate aceste lucruri au determinat schimbarea aspectului general al Călărașiului, care semăna tot mai mult cu un oraș de provincie; doar statutul oficial lipsea.[necesită citare]

Nevoile tot mai stringente ale rușilor de a se afla în permanent contact cu autoritățile județene i-au făcut să intervină la București, cerând mutarea capitalei județului Ialomița de la Urziceni la Călărași. La 18 aprilie 1833 se poruncește mutarea capitalei la Călărași, fapt ce a dus la căutarea clădirilor necesare autorităților și a unor case de locuit pentru șefii județului, precum și la mutarea în Călărași a instituțiilor județene de profil (ocârmuirea, tribunalul și poliția).[necesită citare]

La 1 noiembrie 1833, cu prilejul intrării în funcțiune a primei comisii a orașului Călărași, se adoptă primul buget în sumă de 8000 de lei, propuși a fi cheltuiți pentru modernizarea uliței centrale a orașului și pentru construirea unei școli (s-au alocat 4500 lei). S-a construit un număr însemnat de case particulare, dar și câteva clădiri publice, și s-a reparat catedrala grav afectată de cutremurul din 1829.[necesită citare]

La 26 iunie 1837, președintele Comisiei orașului, împreună cu un membru al comisiei, face un raport amănunțit asupra modificărilor ce sunt de făcut în oraș: să se înlcuiască învelișul de stuf al caselor cu olane în termen de un an, coșurile caselor să se facă din cărămidă, nu din nuiele împletite și cu pământ etc. S-a propus punerea la punct a normelor pentru prevenirea incendiilor; după incendiul devastator de la București din noaptea de 23 martie 1847, la Călărași s-au înființat sacalele pentru apă.[necesită citare]

În anul 1852 în Călărași, pe timp de noapte, funcționa un număr de 24 de felinare cu scopul iluminării, ceea ce costa Comisia orașului suma de 1260 de lei. [necesită citare]

În 19 ani, între 1833 și 1852, au fost patru vizite domnești la Călărași.[necesită citare]

Deși după 1833 în Călărași vin și persoane cu posibilități materiale, în special negustori, o mică parte dintre aceștia se stabilesc definitiv, cei mai mulți făceau afaceri și părăseau orașul, neîndrăznind să rămână într-un oraș situat pe o moșie particulară, fără nici o perspectivă de viitor. Locuitorii orașului și-au manifestat în dese rânduri dorința de a se elibera de sub stăpânirea moșierului, convinși fiind de avantajele pe care eliberarea le-ar oferi dezvoltării orașului. S-au trimis jalbe Ocârmuirii județului Ialomița în mai multe rânduri, nici una neavând rezultate scontate. Locuitorii nu s-au lăsat și au acționat și în anii următori; astfel, s-au adresat în 1849 domnitorului Barbu Știrbei, care în noiembrie 1849 a răspuns raportului, admițând că orașul va cunoaște o enormă dezvoltare dacă va fi “liber”. A poruncit să se trimită un inginer topograf care să ridice cu cea mai mare exactitate planul orașului Călărași, plan care va crea străzi drepte, paralele, întretăiate de altele, formând dreptunghiuri mari, cu 4 piețe și un bulevard. La 28 iulie 1851 Barbu Știrbei vine personal la Călărași unde este întâmpinat cum se cade. Se convinge de mersul lucrărilor și de mizeriile pe care locuitorii le îndurau din cauza situării orașului pe o moșie particulară. Suma care trebuia achitată, de 250.000 de lei, pentru eliberarea orașului a fost cu greu adunată și, în cele din urmă, plătită. În septembrie 1852, călărășenii începeau pregătirile în vederea proclamării oficiale a eliberării orașului, astfel că la 24 septembrie 1852 Călărașiul devine liber.[necesită citare] Orașul a primit atunci numele de Știrbeiu, care însă s-a pierdut în deceniile următoare, fiind folosită în acte oficiale doar până la 1881.[6]

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Călărași avea statut de comună urbană și era reședința județului Ialomița (statut pe care l-a preluat în 1832 de la orașul Urziceni), avea în compunere pe lângă localitatea principală și satul Măgurenii care era în scădere și devenise mahala a orașului, populația totală fiind de 8125 de locuitori. În oraș existau 4 biserici, două sinagogi, un gimnaziu real cu 91 de elevi și șapte școli primare (trei de băieți, două de fete și două mixte) având în total 971 de elevi (dintre care 375 de fete).[6] Anuarul Socec din 1925 consemnează orașul cu același statut și cu o populație de 13.050 de locuitori.[7] În 1931, orașului îi era arondată și comuna suburbană Mircea-Vodă, formată din satul Mircea-Vodă.[8]

În 1950, în urma reorganizării administrative naționale, Călărași a primit statut de oraș raional reședință a regiunii Ialomița și a raionului Călărași din cadrul acestei regiuni. În 1952, regiunea s-a desființat și raionul Călărași (cu reședința în continuare la Călărași) a fost transferat la regiunea București. Orașul a primit statut de oraș regional în 1964.[9] Ulterior, comuna Mircea-Vodă a fost desființată și satul Mircea Vodă a trecut la comuna urbană Călărași.

În 1968, la noua reorganizare administrativă, Călărași a primit statut de municipiu, și a revenit la județul Ialomița, reînființat; deși era singurul municipiu al județului, el nu a mai fost și reședință, aceasta fiind mutată în orașul Slobozia. Tot atunci, satele Mircea-Vodă și Măgureni au fost desființate și înglobate în localitatea Călărași.[10][11] Orașul a redobândit statut de reședință de județ în 1981, când s-a înființat județul Călărași, din jumătatea sudică a județului Ialomița de până atunci, împreună cu partea sud-estică a județului Ilfov.[12] Municipiul a avut drept comună suburbană pe comuna Modelu între 1968 și 1989 când s-a renunțat la conceptul de comună suburbană.[13]

Geografie

Așezare

Reședința județului cu același nume, municipiul Călărași este situat în partea de sud-est a țării și cea de sud a județului, pe terasa inferioară a Dunării (terasa Călărași), la contactul cu lunca Dunării, pe malul stâng al brațului Borcea, la granița cu Așezat la intersecția paralelei de 44° 12′ latitudine nordică și a meridianului de 27° 21′ longitudine estică, orașul se află la o depărtare de 120 km de București, 144 km de Constanța și 25 km de Drajna (unde există intrare pe autostrada București–Constanța). Prin oraș trece șoseaua națională DN3, care îl leagă spre nord-est de București și spre nord-vest de Constanța. La Călărași, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN21, care duce spre nord la Slobozia și Brăila; și șoseaua națională DN3B, care duce spre nord-est la Fetești și Giurgeni (județul Ialomița; unde se termină în DN2A).[14] Municipiul Călărași, port fluvial situat pe malul stâng al Borcei, este așezat în sudul județului Călărași, într-o zonă transfrontalieră cu Bulgaria.

Climă

În general,arealul pe care se află situat orașul Călărași aparține zonei de climă continentală, mai puțin moderată decât a altor regiuni din România, cu ierni reci și veri călduroase. Temperatura medie anuală este de +11,2 °C (în luna iulie media termică oscilează în jurul valorii de 23 °C, iar în ianuarie se înregistrează o medie de -3 °C). Cea mai scăzută temperatură înregistrată la Călărași datează de la 8 ianuarie 1938 când s-a înregistrat -30 °C, iar cea mai ridicată, de +41,4 °C, la 10 august 1951. Calculele de specialitate arată că municipiul Călărași beneficiază de un potențial caloric ridicat, a cărui valoare ajunge la 125 kcal/cm2.

În ceea ce privește vânturile, zona în care se află localizat orașul este sub influența celor de nord-est (Crivățul), a celor de sud-est (Austrul) și a celor de sud (Băltărețul). Vânturile reci accentuează frigul în lunile de iarnă, iar cele secetoase (Austrul în special) intensifică arșița și uscăciunea din timpul verii. Legat de frecvența și intensitatea vânturilor, stația meteorologică de la Călărași înregistrează un maxim în lunile aprilie (din direcția vest) și noiembrie (din direcția nord). Valorile cele mai ridicate au fost înregistrate în anul 1957 când viteza vântului a depășit 40 m/s.

Caracterul continental al climei este reliefat și de cantitățile anuale de precipitații ce cad pe teritoriul orașului și în împrejurimile sale. Astfel, cantitatea medie anuală de precipitații este de numai 500 mm, ca urmare a influenței ce o exercită curenții ascendenți care iau naștere pe suprafețele lacurilor și a brațului Borcea din cauza temperaturii moderate a acestora pe tot timpul anului. Anual se înregistrează un maxim în lunile mai-iunie și un minim în lunile iulie-august, perioadă în care cerul este predominant senin, ceea ce favorizează arșița și seceta, pentru a cărei combatere se folosesc pe scară largă irigațiile.

Stratul de zăpadă persistă mai puțin datorită încălzirilor ce se produc în timpul iernii; în medie zăpada începe să se topească la începutul lunii martie. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă oscilează în jurul cifrei de 30.

În timpul sezonului rece, stratul de zăpadă atinge cea mai mare grosime la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie. În mod obișnuit, grosimile stratului de zăpadă sunt relativ reduse; totuși în ultimii ani, condițiile atmosferice au determinat producerea unor ninsori abundente și așternerea unui strat deosebit de gros care a depășit 1,5 metri (1954).

Floră

Fitogeografic, teritoriul Călărașiului și al împrejurimilor sale este situal la contactul a două subzone de vegetație naturală: stepă și baltă. În această situație, vegetația spontană este variată și bogată în exemplare.

Subzona de stepă este reprezentată prin pajiști stepice primare și derivate, care ocupă arii destul de răstrânse, îndeosebi de-a lungul căilor ferate și a drumurilor rutiere, precum și pe izlazurile comunale. Dar și pe aceste suprafețe s-au rărit foarte mult speciile care erau altădată caracteristice Bărăganului. Pajiștile naturale se pot identifica prin prezența următoarelor specii: pirul (Agropyrum cristatum), jaleșul (Salvia nemorosa), iarba șarpelui (Echium vulgare), firuța (Poa trivialis). Sunt frecvente și gramineele din genul Brmus și Setaria. Caracterul stepic al acestor pajiști este evidențiat și de prezența speciilor de Andropogon ischaemuum și Eringium campestre, care invadează pășunile de pe izlazurile comunale.

Vegetația forestieră este reprezentată de resturi ale fostelor păduri, care ocupaseră suprafețe importante în împrejmuirile Călărașiului, specii ca stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), frasinul (Fraxinus excelsior), mojdreanul, mărul și părul pădureț, etc. Prin plantații s-a intrdus salcâmul (Robinia pseudacacia) care reprezintă o bază meliferă importantă, motiv pentru care se cultivă din ce în ce mai mult și în gospodăriile populației, precum și în parcurile municipiului.

Subzona de baltă este mai deosebită geobotanic, fiind formată din specii mezofile, higrofile, halofile și de nisipuri. Aceste asociații vegetale își datorează existența condițiilor locale create de prezența apelor curgătoare, lacurilor, bălților și dunelor de nisip de-a lungul văii brațului Borcea. Pădurile sunt formate din specii reprezentative precum salcia (Salix alba), plopul (Populus alba), frasinul (Fraxinus excelsior). Prin aspectul lor pitoresc, atrag la odihnă și agrement oamenii din municipiu și din localitățile învecinate. În zăvoaiele de plopi și salcie (Jirlău, Chiciu și Călărași) vegetează natural și câteva specii de liane și viță sălbatică (Vitis silvestris), precum și cătina roșie (Tamarix galica) dezvoltată îndeosebi pe solurile nisipoase și sărăturoase. Tot aici întâlnim tufișuri de mure și zmeură.

Vegetația de mlaștină și cea acvatică din lacuri și bălți este reprezentată prin stuf (Carex acutiformic, Carex riparia), săgeata apei (Sagitaria sagittifolia), vâscul de apă (Myriophyllum spicatum) și, mai rar, nuferi albi (Nymphaea alba) și galbeni (Nuphar laleum). În luncă mai cresc și alte specii ierboase ca: feriga de baltă, volbura de baltă, piciorul cocoșului, izma de baltă, țelina sălbatică, etc. În apă puțin adâncă de la marginea lacurilor și bălților se întâlnește o specie de algă, numită mătasea broaștei (Spirogyra).

În municipiul Călărași există 26 ha parc, cu o suprafață totală a spațiilor verzi de 137 ha. În anii 2007-2008, s-a înregistrat o creștere a acestor spații verzi, în special în cartierele de locuit de aproximativ 8 ha. În aceste condiții suprafața spațiului verde pe locuitor este de 4,58 m²/locuitor, o medie inferioară mediei naționale de 18 m²/locuitor.

Faună

Fauna Călărașiului și împrejurimilor sale este variată, clasificându-se în 3 categorii:

Fauna de stepă și pădure

Deși stepele propriu-zise ale zonei au dispărut, fauna caracteristică acesteia s-a refugiat către zonele împădurite constituind astăzi un tot unitar. Speciile reprezentative sînt: 1) rozătoarele, dintre care amintim: popândăul (Citellus citelius), cățelul pământului (Spalax leucodon), iepurele de câmp (Lepus europaeus); 2) carnivorele sunt reprezentate de: vulpea comună (Vulpes vulpes), viezurele (Moles moles) și, foarte rar, lupul (Canis lupus), dihorul de stepă și dihorul comun; 3) păsările indigene și migratoare. Caracteristică Bărăganului este dropia (Otis tarda), foarte rară și declarată monument al naturii, prepelița (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), care au un areal mai mare de răspândire și un efectiv mai mare, graurii comuni și purpurii (oaspeți de vară). Dintre păsările cântătoare, în stepă trăiesc fluierarii (Tringa totanus), prigoriile (Merops apiaster), dumbrăvencile albastre (Caracias garrulus) și cunoscuta ciocârlie de Bărăgan (Melano sarypha calandra) 4) reptilele, reprezentate de șopârlele de stepă din familia Lacerta și de șerpii aparținînd genului Caluber.

În ultimii ani a început acțiunea de colonizare a fazanului în pădurile din apropierea municipiului, multe exemplare din specia Fasianus colchycus fiind căutate pentru penajul lor cu un colorit aparte.

Fauna acvatică

Studiile de specialitate amintesc existența în zonă a numeroase specii de animale și păsări legate, prin modul lor de viață, de existența apelor, pe ale căror maluri trăiesc vidra (Lutra lutra), nurca (Lutreola lutreola), foarte apreciate pentru blana lor valoroasa. De asemenea în lunci și zăvoaie se mai întîlnesc iepuri, vulpi, dihori și porcul mistreț (Sus scrofa), acesta din urmă avind efective in continuă creștere.

În ostroavele de pe malul Dunării și Borcii, în lacuri și bălți trăiesc numeroase păsări, dintre care cele mai răspândite sunt: rața mare (Anas platyrinha), gâsca sălbatică (Anser fabalis), gârlița (Anser albifrons), stârcul cenușiu (Ardea cinerea), etc.

Speciile de pești care populează apele lacurilor și a bălților, dintre care amintim știuca (Esox lucius), crapul (Cyprinus carpio), șalăul (Stizostedion lucloperca) sunt căutate cu predilecție de pescari, iar în apele Dunării și a brațului Borcea întâlnim somnul (Silurus glanis), sturionii și scrumbia de Dunăre.

Fauna de interes vânătoresc

Fauna de interes cinegetic este reprezentată de căpriori, iepuri, mistreți, fazani, specii de răipitoare (vulpi, dihori, bizami), precum și de numeroase specii de păsări sedentare și de pasaj care trăiesc în lunca Dunării.

Prin măsurile luate de Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, efectivele de vânat sînt în continuă creștere, îndeosebi la căpriori și porci mistreți, de la care s-au obținut trofee medaliate cu aur la concursuri interne și internaționale.[necesită citare]

1) rozătoarele, dintre care amintim: popândăul (Citellus citelius), cățelul pământului (Spalax leucodon), iepurele de câmp (Lepus europaeus); 2) carnivorele sunt reprezentate de: vulpea comună (Vulpes vulpes), viezurele (Moles moles) și, foarte rar, lupul (Canis lupus), dihorul de stepă și dihorul comun; 3) păsările indigene și migratoare. Caracteristică Bărăganului este dropia (Otis tarda), foarte rară și declarată monument al naturii, prepelița (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix), care au un areal mai mare de răspândire și un efectiv mai mare, graurii comuni și purpurii (oaspeți de vară). Dintre păsările cântătoare, în stepă trăiesc fluierarii (Tringa totanus), prigoriile (Merops apiaster), dumbrăvencile albastre (Caracias garrulus) și cunoscuta ciocârlie de Bărăgan (Melano sarypha calandra) 4) reptilele, reprezentate de șopârlele de stepă din familia Lacerta și de șerpii aparținînd genului Caluber.

În ultimii ani a început acțiunea de colonizare a fazanului în pădurile din apropierea municipiului, multe exemplare din specia Fasianus colchycus fiind căutate pentru penajul lor cu un colorit aparte.

Hidrografie

Situat în bazinul dunărean, la contactul a două subunități geografice ale Câmpiei Române: Câmpia Bărăganului și Lunca Dunării, teritoriul municipiului Călărași prezintă un potențial hidrologic variat, constituit din ape subterane cu un caracter puternic, ascensional, putând furniza debite considerabile (8,3-11 l/s). Strate acvifere freatice cu debite importante apar în depozitele grosiere din lunca și terasa Călărași. Este de reținut faptul că relieful actual din luncă a suferit modificări profunde datorită intervenției antropice: îndiguire în mai multe etape, desecări, realizarea de canale de irigații, a canalului navigabil ce deservește S.C.TENARIS – DONASID S.A., rectificarea zonei Gura Borcei, amenajarea lacului de agrement de la gura de vărsare a Jirlăului, etc.

O altă sursă naturală a municipiului Călărași o reprezintă apele de suprafață. „Fluviul Dunărea” mărginește la sud teritoriul orașului, iar brațul „Borcea”, ce se desprinde pe malul stâng în aval de punctul „Chiciu”, străbate aria urbană de la sud-nord spre sud-vest, după ce formează cotul Borcii. Brațul Borcea pe care se află amplasat municipiul Călărași are 99 km lungime. Pe malul stâng s-a relizat un canal industrial (13 km lungime) amenajat pentru a permite barjelor încărcate cu materii prime (fier vechi, minereu, cărbune) să ajungă la S.C.TENARIS – DONASID S.A.. S-a realizat și un port mineralier prevăzut cu instalațtii de încarcăre-descărcare și dane de acostare a navelor fluviale. Canalul este traversat de un pod modern cu patru benzi de circulație ce leagă orașul de punctul de trecere a Dunării de la Chiciu – Ostrov, fiind totodată și un excelent loc de pescuit și antrenament pentru sporturile nautice.

În apropierea orașului se află „Iezerul-Călărași”, arie de protecție specială acvifaunistică, în suprafață de 2.877 ha. Este un lac de luncă situat pe dreapta drumului național București – Călărași, legat de Borcea printr-un prival Jirlău. Rezervația naturală Iezerul-Călărași cuprinde luciul de apă (bazine piscicole, canale navigabile și de desecare), vegetația palustră pe o bandă de 50 m lățime ce înconjoară lacul și bazinele piscicole (stuf, papură, rogoz) precum și o zonă de pajiști umede, culturi agricole și pădure. Partial desecat și îndiguit, el a funcționat ca o întinsă depresiune lacustră având 2-3 metri adâncime. Are un volum de apă de cca 400.000 metri cubi, 16 km de diguri, înalte de 2 m, și-a mai diminuat suprafața (200 ha) și functionează din 1968 ca amenajare piscicolă. Suprafața lacului la nivel normal de retenție este de 656 ha, conținând heleștee și pepiniere pentru creșterea și înmulțirea peștilor în cadrul S.C. Piscicola Călărași.

Solul și resurse naturale

Teritoriul municipiului este situat pe o mare unitate structurală cunoscută în literatura de specialitate sub numele de „platforma moesică”. Acesteia îi corespunde din punct de vedere morfologic Câmpia Română. În alcătuirea platformei Moesice distingem două etaje structurale: soclul și cuvertura sedimentară, analizate prin foraje pe întreaga lor grosime. În alcătuirea soclului intră șisturi cristaline, străbătute de masive granitice, și “șisturi verzi“ care apar la zi în masivul Central Dobrogean, iar în jumătatea sudică soclul este format din șisturi cristaline de tip palazu.

Depozitele calcaroase Barreniene din zona Călărași situate la adâncimi de 180 – 5530 m litologic sunt reprezentate prin calcare fisurate și calcare dolomitice. Straturile de nisip și pietriș cunoscute sub numele de „Stratele de Frătești” constituie principala rocă acviferă. “Stratele de Frătești” nu sunt exploatate în prezent decât în mică măsură, existând disponibilități relevante în Bazinul Dunării.

În acest context, aspectul cvasiorizontal al reliefului și fragmentarea redusă a oferit condiții favorabile pentru practicarea agriculturii. Terenurile agricole ocupă o suprafață de 64,2% din extravilan din care arabilul 97,8%. Solurile, constituite în cea mai mare parte din diferite tipuri de cernoziomuri și din soluri aluvionale, au o fertilitate ridicată, ceea ce permite practicarea pe scară largă a agriculturii, predominant fiind caracterul cerealier al producției vegetale

Potențial turistic

 
Plaja „Tineret” din Călărași

O importantă resursă naturală a municipiului Călărași o reprezintă apele de suprafață. Fluviul Dunărea mărginește la sud teritoriul orașului, iar brațul Borcea, ce se desprinde pe malul stâng în aval de punctul Chiciu, străbate aria urbană de la sud-nord spre sud-vest, după ce formează cotul Borcei. Brațul Borcea, pe care se afla amplasat municipiul Călărași, are 99 km lungime. Punctul de trecere al Dunării de la Chiciu – Ostrov este un excelent loc de pescuit și antrenament pentru sporturile nautice. Totodată este un loc oportun pentru plimbări cu ambarcațiuni atât pe Dunăre cât și pe brațul Borcea. Din punct de vedere al agrementului sportiv, municipiul dispune de un ștrand dotat cu dușuri, un bazin pentru copii și unul pentru adulți,2 piscine, cinci terenuri de fotbal cu gazon artificial și iluminat corespunzător pentru desfășurarea de competiții sportive în nocturnă, un complex sportiv cu terenuri de fotbal, handbal, sală de sport, un teren de tenis, trei săli de fitness, trei cazinouri o sală de ping-pong si doua de bowling.

Locuri de distracție

 
Parcul Florilor din Călărași

Cele trei plaje amenajate oferă atât călărășenilor cât și turiștilor locuri de distracție pe perioada verii; Cea mai mare dintre plaje este pe partea opusă brațului Borcea, cunoscută ca și Plaja Mare. Accesul se face cu barca sau șalupa. Este amplasată vis-a-vis de Parcul Central. Cea de-a doua plajă, Plaja Tineretului este amplasată în vecinătatea pădurii. Ultima plajă face legătura cu terasa Restaurantului Albatros. Călărașiul este înzestrat cu cinci terenuri artificiale de fotbal amenajate. De asemenea mai multe cluburi fac viața de noapte a orașului foarte activă. Există chiar și un traseu de agrement pe Dunăre cu vaporașul, punctul de plecare îl constituie stația amplasată în Parcul Central iar destinația este pe malul bulgăresc, în Silistra. Călărași-ul dispune de un patinoar în cadrul complexului sportiv “Tineretului” în care se poate patina în orice sezon,un cafe-cinema 3D,iar începând din 2012,de un cinematograf 3D.

Atractivitate

Călărașiul ocupă locul 43 în Topul primelor 50 de orașe din România, realizat de revista Capital[22], aflându-se la egalitate cu Tecuciul, ambele orașe având 4,10 puncte. Devansează totuși Vasluiul (locul 49) sau Slobozia (locul 47), dar este depășit de Turda (locul 8), Giurgiu (locul 25) și Petroșani (locul 39).

Atracții turistice

O serie de turiști, predominant din Italia, vin la pescuit și vânătoare în Călărași pentru că zona înconjurătoare orașului oferă un bogat fond cinegetic și brațele Dunărea Veche și Borcea oferă locuri de pescuit. În perioada următoare este posibil ca fostul canal, acum dezafectat, Dunărea-Siderca să devină loc de agrement, predominant loc de pescuit, printr-o decizie a Consiliului Local.

  • Grădina zoologică:

Și-a deschis porțile la 1 iunie 1980 sub conducerea lui Gheorghe Tatavura care s-a înțeles cu conducerea județeană și a adus câteva specii de mamifere, atât sălbatice cât și domestice, precum și colecție de păsări exotice ce-i aparțineau. Grădina Zoologică din Călărași a cunoscut o rapidă creștere devenind una dintre cele mai mari grădini zoologice din Romania, atât ca suprafață cât și ca număr de specii.

În februarie 1985, din cauza unui dig nefinalizat s-a produs o inundație ce a acoperit întreaga grădină zoologică. Un număr foarte mic de animale au putu fi salvate, printre care și un urs carpatin care a avut puterea de a sta o noapte întreagă într-un pom, dimineața urcând în barca care îi fusese special ancorată lângă pom.

În anul 1990 la Grădina Zoologică din Călărași erau găzduite animale unicat în România, lucru care s-a datorat schimburilor de animale între Grădina Zoologică din Călărași și alte astfel de locații din străinătate.

După 1990, ca și economia țării, Grădina Zoologică a cunoscut un regres. Este singura grădină zoologică din România care reproduce jaguarul, tigrul siberian și struțul Emu. În 10 ani s-au obșinut peste 60 de exemplare de tigrii și jaguari. O parte din acești tigri au ajuns la Circul Globus unde au fost dresați și participă la spectacole. Grădina zoolgică din Călărași este o “exportatoare” pentru celelalte grădini zoologice din Romania. O pereche de animale unicat în țară îl formează urșii de Alaska (grizzly), Rom împreună cu perechea sa Anita, ce au peste 1,2 tone greutate și care au făcut parte din colecția lui Nicolae Ceaușescu, după 1990 ajungând la Călărași. Cea mai nouă construcție în cadrul Grădinii Zoologice este Aquaterrarium-ul ce însumează o colecție de pești extici, șerpi și reptile. În prezent grădina zoologică este administrată de inginerul zootehnist Cristian Tatavura, fiul celui care a pus bazele grădinii zoologice.

  • Muzeul Dunării de Jos:

Muzeul a luat naștere în anul 1951 având ca profil arheologia. Dezvoltarea sa a fost posibilă datorită unui grup de intelectuali călărășeni entuziaști în frunte cu Niță Anghelescu (fostul director al muzeului), Vasile Culică, Gheorghe Florea, etc. Aceștia au descoperit numeroase situri arheologice și monumente istorice, lucru care a dus la creșterea patrimoniului și implicit necesitatea schimbării în mai multe rânduri a locației muzeului.

În anul 1968, la reînființarea județului Ialomița, muzeul funcționează ca Secția Arheologie a Muzeului Județean Ialomița din Slobozia.

În anul 1981 Secția Arheologie devine Muzeul Județean Călărași, după 9 ani devenind Muzeul Dunării de Jos.

În anul 2003 se reînființează Secția Arheologie în care activitatea este desfășurată de 4 arheologi, 2 muzeografi, 2 conservatori și un restaurator, alături de personalul auxiliar.

Activitatea de cercetare desfășirată în cadrul muzeului se concretizează printr-o colecție de peste 40.000 de piese. Secției Arheologice li s-au alăturat în multe cauzuri specialiști de la Muzeul Național de Istorie a României, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan București și de la muzee din Constanța, Galați, Buzău.

În ultimul deceniu, Muzeul Dunării de Jos a deschis o serie de proiecte ce s-au bucurat de o largă apreciere a publicului călărășean: Muzeul și Satul (2000), Muzeul și Școla (2001), Tradiții pascale (2001), Tradiții de Crăciun la Dunărea de Jos (2004-2005), precum și o serie de ateliere experimentale cu tematică arheologică și istorică.

  • Statuia Regelui Carol I:

Amplasată în mai 2008 în apropierea gimnaziului care îi poartă numele. La dezvelire au participat zeci de personalități printre care Preasfinția Sa episcopul Sloboziei și Călărașilor și Regele Mihai care a fost însărcinat alături de primarul Nicolae Dragu cu dezvelirea statuii.Statuia Regelui Carol I este prima statuie ecvestră a unui membru al casei regale dezvelită după 1989.

  • Ostroavele de pe Dunăre, brațul Borcea și plajele acestora
  • Parcul Municipal (unde se află unica statuie a lui Burebista)
  • Ruinele cetății bizantine Vicina
  • Un bogat fond cinegetic (mistreți,căprioare, fazani,rațe, etc)
  • Situl arheologic de la Călărași, punct “Grădiștea, – Călărași”, situat la 2 km de municipiu.

SURSA