Datini, tradiții și obiceiuri românești în luna februarie

Aflată la răspântia dintre iarnă și primăvară, luna februarie, numită în tradiția populară și Făurar, care vine de la Faur, adică timpul când se ascuțeau uneltele pentru începutul sezonului agrar, este luna tradițiilor legate de ciclul ”sfârșit – început”. Bătrânii spun că februarie a fost întotdeauna o lună capricioasă și răutăcioasă, asta datorită faptului că i-au fost repartizate cele mai puține zile, fiind considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Sărbători importante în luna februarie:

1 februarie: Sfântul Trifon – patronul tuturor dăunătorilor ce distrug pomii fructiferi și viile;

2 februarie: Stretenia; Ziua Ursului; Târcolitul viilor (Întâmpinarea Domnului);

1-3 februarie: Martirii de Iarnă;

10 februarie: Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie (Haralambie de ciumă);

11 februarie: Sfântul Sfințit Mucenic Vlasie Episcopul;

24 februarie: Dragobetele.

     Sfântul Trifon (1 februarie) (Trif Nebunul): sfânt care apără viile si livezile de omizi, lăcuste, viermi, gândaci. Pentru a proteja holdele de insecte, era sărbătorit prin diferite interdicții la muncă. Oamenii se duceau dimineața la biserică ca să ia aghiazmă făcută anume, cu care stropeau viile, livezile, grădinile.

     Numele de Trif Nebunul, după istorisirile populare, i se trage din faptul că a speriat-o pe Maica Domnului atunci când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la Nașterea lui Iisus Hristos.

     La 40 zile după Crăciun, la 2 februarie, când biserica ortodoxă sărbătorește Întâmpinarea Domnului,spiritualitatea populară păstrează sărbătoarea numită Stretenie sau Ziua Ursului. Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine.Se consideră că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceștia se ungeau, în ziua de 2 februarie, cu grăsime de urs.

Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în ziua de Stretenie cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.

     Sfântul Haralambie (10 februarie) a trăit în secolul al II-lea și a fost episcop al cetății Magnezia din Asia Mică. Fiindcă tămăduia oamenii și animalele fără plată, lumea l-a făcut sfânt pe Haralambie, patron al ciumei, prăznuit în această zi. Sf. Haralambie ținea ciuma legată de lanț și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința, atunci ciuma decima populația. De aceea este bine ca sărbătoarea să fie ținută. Icoanele îl înfățișează pe acest sfânt ținând ciuma în lanț.

image001

Sfântul Haralambie în pictura populară pe sticlă

     O legendă din Bucovina spune că Sf. Haralambie a suferit foarte mult în timpul vieții. De aceea, înainte să moară, Dumnezeu i-a spus să își aleagă o răsplată. Sfântul i-a întrebat pe oameni ce ar trebui să ceară și ei l-au rugat să ceară ciuma, care făcea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a dat-o, iar Sf. Haralambie a legat-o cu un lanț și tot așa o ține și astăzi. Iar când oamenii uită să îl sărbătorească, îi mai dă drumul pe pământ.

     Se crede că dacă plouă în această zi, atunci ploaia va continua timp de 40 de zile. În această zi se face pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună, iar coliva făcută se păstrează pentru a fi dată la păsări, dacă se îmbolnăvesc.

         Datini, tradiții și obiceiuri de 10 februarie:

  • Femeile fac un colăcel, îl coc înainte de răsăritul soarelui, îl rup în patru bucăți pe care le aruncăîn cele patru vânturi.
  • Altele, goale pușcă, fug în jurul casei de trei ori; de casa lor nu se mai apropie necuratul. Sfântul a lăsat cu limbă de moarte ca unde se va găsi o bucățică din trupul lui, locul acela sa fie în veci ferit de ciumă.
  • Pentru paza vieții și a gospodăriei se stropesc cu apă sfințită grădinile și vitele; boii nu se înjugă.
  • Se face pomană pentru cei care n-au murit de moarte bună; se duce coliva la biserică sau grâu curat; boabele sfințite de preot se dau vara la păsări, ca sa nu le atingă boala. Oamenii duc colaci la bisericăși mănâncă din ei când sunt bolnavi.
  • Cu coliva sfințită se ung pomii pe tulpini, ca sa nu se usuce în timpul verii;
  • Cine ține această sărbătoare are parte de cai buni si sănătoși, nu le șchiopătează vitele și nu le mănâncă lupii.
  • Se ține pentru câmp, ca sa nu distrugă gândacii și viermii recolta.
  • Se crede că dacă plouă în această zi, atunci ploaia va continua încă 40 de zile.

     Sfântul Vlasie (11 februarie). Sf. Mucenic Vlasie era din cetatea Sevastiași a trăit pe vremea împăratului Diocletian. Prin viața fără prihană și împodobită cu fapte bune, a fost uns episcop în cetatea sa. Prigonit pentru credința în Hristos, Sf. Vlasie s-a retras în pustie, unde a trăit în post și rugăciune.

Trădat de un vânător, a fost prins și supus la grele cazne. Văzându-l în temniță, în suferință, plin de sânge, șapte femei și doi copii au îmbrățișat credința creștină arătând multa râvnă în slăvirea lui Hristos. Pentru tăria credinței lor, au fost decapitați toți, primind astfel, împreună cu sfântul, moarte de mucenici.

     Datini, tradiții și obiceiuri de 11 februarie – Vracii; Vlasii; Moarte de mucenici:

  • “Dacă nu-l țin pe Sf. Vlasie, femeile însărcinate nasc copii schimonosiți”;
  • Cel ce a pierdut ceva, să se roage acestui sfântși îșirecuperează paguba;
  • Este ținut și pentru boli.
  • Acum se întorc păsările migratoare, li se deschide ciocul și încep a cânta.
  • Sărbătoarea este respectată de agricultori, pentru a preveni stricăciunile aduse recoltelor de pasările pădurii;
  • Este bine să fie ținută si de femeile gravide, pentru a naște copii sănătoși.
  • Cel ce se roagă de Sf. Vlasie,niciodată nu rămâne fără parale în pungă.
  • Ziua poate fi prăznuită pentru nepoți, surori, nurori – să nu li se întâmple ceva.

     Dragobetele (24 februarie) are rădăcini foarte vechi, fiind sărbătorit chiar de pe timpul dacilor, pentru care acesta era o divinitate asemeni lui Cupidon (al romanilor) și Eros (al vechilor greci). Dragobetele este fiul Dochiei, și în unele zone poartă numele de Năvalnicul (a fost transformat de Maica Domnului în floarea cu același nume) sau Logodnicul păsărilor, fecior chipeș și puternic, aduce iubirea în casă și în suflet. Oamenii de la țară își mai aduc aminte de obiceiul de demult al fetelor și băieților, care, în ziua de Dragobete, se primeneau în haine curate, de sărbătoare și porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală: Dragobetele sărută fetele!

     Fiecare tânăr avea grijă ca în această zi să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete.

     Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările ne migratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, ursul iese din bârlog, păsările își caută cuiburi, iar omul participă și el la bucuria naturii.

image002

 

         Obiceiuri – Lăsata Secului de Paști

image003

     Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).

     Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica ÎnfricoșateiJudecăți), celălalt pentru lactate, oua și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

     În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunara, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.

     Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar  „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.

     Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturna a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.

 

            Obiceiuri ce premerg Lăsata Secului de Paști

    Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.

     Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau sa ia parte. Ca în toate marile evenimente colective din viața satului,și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui. Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați. În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare: „din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, ca Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.

     Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie. După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.

    Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.

     Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații. Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit săfacă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor. Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânzăși o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.

    Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta. Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători. Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune: ”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.

         Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.

         Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Păștilor. Sărbătoarea are loc dupăasfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.

            Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viațaintră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc. Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă. etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop. Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.

         Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o gluga special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară. Ei au un clopot în spate și un băț în mană iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau. După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seara mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore. Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.

         Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).

         Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se maturau, se făceau farmece si vrăji.

         Miercurea strâmbă era o sărbătoare ținută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova .

         Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.

         Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală parul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste parul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii parul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart parul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.

Se fac mâncăruri speciale ( boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din faină de grâu – denumițiBrândușei, care se dau de pomană. Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoaderși se duce la biserică și cimitir. Credința este că dacă o parte este păstratăși mâncată peste an, te apară de friguri.

         Însurățitul și înfârtățitul

La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori, și sexele. În satele din Munții Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leșie din pârlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele și fetele în sân. Spălarea și aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani și intrarea lor în categoria fetelor de măritat.  Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.

Printr-un ritual complex, numit „prinsul Suratelor” în Muscel, Argeș, Dâmbovița, „înfrățitul și însurățitul” în unele zone ale Olteniei, însoțirea” în Țara Hațegului, „prinsul verilor și văruțelor” în sudul Transilvaniei, se realiza despărțireacopilăriei de tinerețe. Gestul ritualic reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Sântoader dar și la alte sărbători, precum Moșii de Vară, Mătcălăul, Rapotinul Testelor.

         Încuratul cailor reprezintă un obicei efectuat în sudul țării, de fapt se alergau caii cu rol ritual și practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte să se vadă vrednicia îngrijitorilor cailor, pe de altă parte calitatea rasei calului. În București, pe vremuri această tradiție se efectua la Bucur Obor, în Colentina și în Cotroceni.

Multe dintre superstițiile lunii februarie se leagă de vreme, astfel dacă în luna februarie nu există îngheț, atunci e semn că va fi mană în decursul anului sau dacă în luna lui făurar apa curgătoare e caldă, atunci urmează un ger năprasnic.

De asemenea, tot în popor se crede că dacă în luna februarie nu vin ninsorile și viscolele, atunci vor apărea la Paște. Dacă se întâmplă ca în februarie să tune, atunci la vară vor fi furtuni însoțite de grindină.

Material elaborat de:

Ing. Felicia Elena ANDRONIC

Consilier AZM

Februarie 2017

 

Sursa

Deja una respuesta

Tu dirección de correo electrónico no será publicada.