Locuri & Traditii

Datini, traditii si obiceiuri in luna iulie

Sfinții recoltelor în luna lui Cuptor

În tradiția populară, luna iulie este cunoscută drept ”Cuptor” datorită căldurii foarte mari, dar și pentru că e o lună plină de tradiții și este dedicată secerișului. Se spune că toți sfinții prăznuiți în această lună au puteri asupra recoltelor și le protejează, dacă sunt cinstiți cum se cuvine, sau de nu, le pot distruge.

Luna iulie este, prin tradiție, consacrată secerișului, de aceea grija primordială a sătenilor este aceea de a-și aduna în pace recoltele de pe ogoare. Așa explică specialiștii existența în calendarul popular a numeroase zile în care este evitat lucrul, tocmai din dorința de a nu trezi mânia divinităților, răspunzătoare de producerea grindinei sau a incendierii grânelor.Se spune că atât cât e de cald în luna lui Cuptor, tot atât va fi de frig în Faur.

 Sărbători importante în luna iulie:

  • 1 iulie – Cosmandinul (Sfinții Cosma și Damian);
  • 8 iulie – Precupul;
  • 16-18 iulie – Circovii de Vară;
  • 20 iulie – Sf. Ilie (Sânilie);
  • 21 iulie – Ilie Pălie;
  • 27 iulie – Sf. Pantelimon (Pintilei călătorul).

 

Prima sărbătoare a lunii este Cosmandinul, adică a Sfinților Cosma și Damian, ”doftorii fără de arginți”, cei care feresc oamenii de boli, dar și a Anei Focă. Sărbătoarea este respectată pentru ca oamenii să fie feriți de foc, atât de pârjolul soarelui, care arde și usucă recolta, cât și de trăsnete și incendii. Țăranii din  satele transilvane știu despre această sărbătoare, că aceluia care nu păzește această zi și lucrează la vie, soarele îi va dogori via cu arșiță și prin aceasta se va usca.

Pricupul – Ziua lupului

În data de 8 iulie, biserica ortodoxă îl pomenește pe Sf. Mare Mucenic Procopie, cel despre care se spune în popor că ”Pricopul pricopește”, adică face să dea în copt semănăturile de primăvară. Procopie este cinstit pentru că veghează coacerea semănăturilor, apără recoltele și casele de fulgere, trăsnete și grindină. Tot el are puterea de a face câmpurile să rodească, iar grindina o transformă în picături de apă înainte de a cădea pe pământ (Pricupul ”arde piatra în apă”). Dacă nu-i este respectată ziua, aruncă arșiță și usucă cerealele înainte ca acestea să aibă bob în spic. Femeilor care lucrează de Procopie, lupul le va fura pruncii. O legendă povestește despre o femeie care striga că i-a luat lupul copilul, iar un glas i-a răspuns: ”Nu e lupul, ci Pricupul”).

Sfântul Ilie – 20 iulie

Sfântul Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab. Sfântul Ilie a fost fiul preotului Sovac din Tesvi (din neamul lui Aaron) și a trăit cu mai bine de 800 de ani înainte de Hristos. Vechiul Testament istorisește despre faptele lui minunate în cărțile numite Regi. Este ales de Dumnezeu să certe aspru pe regele Ahab și pe cei care-l urmau pe calea păgânească a adorării lui Baal.

Sfântul Ilie a fost hrănit în chip minunat de corbi pe când era retras la pârâul Cherit și de un înger pe drumul spre Muntele Horeb; datorită rugăciunii sale, Dumnezeu oprește ploaia timp de trei ani și jumătate; înmulțește făina și uleiul văduvei din Sarepta Sidonului și îl învie pe fiul ei; a chemat foc din cer prin care a ars jertfa adusă de el lui Dumnezeu; a înlăturat cultul zeului Baal; l-a văzut pe Dumnezeu în isihie (vântul liniștit); a fost ridicat în carul de foc și s-a arătat la Schimbarea la Față a Mântuitorului de pe muntele Tabor.

Sfântul Ilie este reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peșterii sale (hrănit de corb), fie în carul de foc (în care a fost răpit la cer). Sfântul Ilie este socotit și protopărintele monahismului creștin.

Tradiții de Sfântul Ilie

În fiecare an pe data de 20 iulie se sărbătorește Sfântul Ilie. Această zi marchează miezul verii pastorale, se spune că atunci ciobanii separă oile de berbeci.

Sfântul Ilie este considerat ocrotitorul recoltei și tot în credința populară se spune că tot el este cel care controlează tunetele și fulgerele, el pedepsește pe cei necredincioși.

În perioada sa pământeană Ilie a săvârșit păcate, cel mai mare fiind uciderea părinților săi la îndemnul diavolului, păcate pe care le-a ispășit în moduri diferite și din această cauză Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut în rândul sfinților și l-a urcat la cer într-o trăsură cu roți de foc trasă de doi sau de patru cai albi înaripați. În cer, Sânt-Ilie cutreieră norii, fulgeră și trăsnește dracii cu biciul său de foc pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit. Și, pentru că dracii înspăimântați se ascund pe pământ prin arbori, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în trupul unor animale, Sânt-Ilie trăsnește năprasnic pentru a nu-i scăpa nici unul dintre ei.

Atât de pornit este Ilie în a se răzbuna pe diavoli, încât Dumnezeu, ca să-l mai domolească, i-ar fi uscat brațul și piciorul stâng.

Oamenii se însemnează cu semnul sfintei cruci pe vreme de furtună, ca nu cumva vreun necurat să se ascundă prin preajmă și să fie fulgerați și ei odată cu diavolul.

Există și credința că dacă omul poartă în ziua de prăznuire a Sfântului, mâțișori de salcie, sfințiți la Florii, va fi ferit de fulgere.

Nu era voie să se consume mere până pe 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina. În această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie, ca să fie feriți de grindină, tunete și fulgere; dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.

De Sfântul Ilie, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită „retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbații curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină. După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele și vecinii invitați la acest moment festiv, gustau din mierea nouă și se cinsteau cu țuică îndulcită cu miere. Masa festivă avea menirea de a asigura belșugul apicultorilor și de a apăra stupii de furtul manei și se transforma într-o adevărată petrecere cu cântec și joc. Era nevoie de multă atenție, ca la această masă să nu fie prezenți cei ce știau să facă farmece și vrăji, căci mierea furată în astfel de zile mari „e mai cu putere la farmecele și vrăjile lor”.

Tot în această zi, se culegeau plante de leac, în special busuiocul.

Ciobanilor le era permis să coboare în sate pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii aduceau în dar iubitelor sau soțiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală.

Conform tradiției, în noaptea dinaintea acestei zile, fetele mergeau pe pământul semănat cu cânepă, se dezbrăcau și se rostogoleau prin lan, după care se îmbrăcau și plecau acasă. Dacă în noaptea de Sânt-Ilie visau cânepă verde, acestea sigur se vor mărita cu un flăcău tânăr și frumos, iar dacă visau cânepă uscată acestea se vor mărita cu un bărbat mult mai în vârstă.

Dacă tună în ziua de Sânt-Ilie toate alunele vor seca, iar fructele din livezi vor avea viermi.

În vechime, se obișnuia ca în ziua prăznuirii Sfântului Ilie să se organizeze întâlniri ale comunităților sătești de pe ambii versanți ai Carpaților, numite nedei, (NEDÉIE  – Petrecere câmpenească populară de origine pastorală organizată de obicei cu prilejul unei sărbători sau al unui hram), se organizau târguri de Sant-Ilie, iarmaroace și bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre. În cadrul acestor manifestări, ce durau mai multe zile și erau considerate a fi bune prilejuri de cunoaștere pentru tineri, atmosfera era însuflețită de muzică și se făcea comerț cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte și produse agricole.

Pentru ținutul sucevean este demn de amintit renumitul bâlci de Sânt-Ilie de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Cu doua-trei săptămâni înainte de 20 iulie, pe străzile Fălticeniului începea să se adune mozaic de lume și se auzeau strigătele și chemările negustorilor rostite în polonă, rusă, letonă, cehă, germană, maghiară, turcă sau arabă. La bâlciul organizat cu această ocazie („Comedia din deal”) veneau artiști de circ – acrobați, iluzioniști, înghițitori de săbii, motocicliști ce evoluau la zidul și globul curajului – soseau parcuri de animale sălbatice, erau montate scrâncioburi de diverse forme și mărimi, erau aduse teatre de păpuși, roata norocului și multe alte atracții pentru curioșii adunați „pe deal”. Treptat, iarmarocul de la Fălticeni, ca de altfel multe alte manifestări tradiționale, și-a pierdut importanța, astăzi încercându-se revigorarea lui în cadrul Festivalului folcloric „Șezătoarea”.

Rubedeniile Sfântului Ilie

Panteliile sunt considerate în lumea satului reprezentări meteorologice care pârjolesc și ard recoltele în luna lui Cuptor, fiind surori cu Sântilie și reprezintă un punct culminant al sărbătorilor de vară.

Sunt celebrate de două ori, cu șapte zile înainte de Sfântul Ilie și la șapte zile după Sfântul Ilie, în perioada de 13 – 27 iulie. Forța lor distrugătoare poate fi diminuată prin diferite interdicții de muncă.

Cea mai rea și amenințătoare soră a Sfântului Ilie este Ciurica, o divinitate feminină foarte misterioasă încât nici nu se știe prea multe despre ea.

Numele acestei sărbători derivă de la numele Sfântului Mucenic Chiric sau o compunere între Chiric si numele mamei sale, Iulia, sfinții venerați de creștinii ortodocși în data de 15 iulie.  În alte regiuni precum Muntenia această sărbătoare mai poartă numele de Cirica, Chiric Schiopul sau Ciric.

Se spune că Ciurica îi pedepsește pe cei care nu respectă această zi și este o sărbătoare destinată femeilor.

Bătrânii amintesc că femeia capătă puteri misterioase și are dreptul să poruncească bărbaților ce să facă în această zi astfel încât, bărbații plecau de acasă de frica femeilor.

De asemenea, nu este bine ca cineva să ia bătaie în această zi pentru că va lua bătaie tot anul.

În plus, femeile nu au voie să lucreze pentru ca lupii să nu le mănânce vitele.

Amintirea ei este păstrată de unele expresii populare precum „Astâmpără-te că vine Ciurica sau Stai cuminte, capeți Ciurica”. Această expresie era adresată bărbaților care își supărau nevestele.

Copiii bolnavi sau cuprinși de spaimă trebuie să treacă în această zi prin cercuri de flori ca să se vindece.

Tot în această zi se spune că nu este bine să te piepteni sau să scoți gunoiul din casă, deoarece vitele se pot îmbolnăvi sau pot fi mâncate de lupi.

Sfânta Muceniță Marina (sărbătorită în data de 17 iulie) s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu bine credincioși. Sfânta Marina a primit învățătura despre Hristos la vârsta de doisprezece ani. După moartea mamei sale, tatăl sau nu a mai considerat-o fiica sa, pentru credința în Iisus a început să o urască și a dat-o la o doica care stătea într-un sat departe.

Când Marina a crescut a devenit o fată frumoasă atât cu trupul cât și cu sufletul. Era plină de bunătate și ajuta oamenii sărmani.

Episcopul Olimvrie s-a îndrăgostit de frumusețea ei și a dorit-o de soție, dar când a aflat că este roaba lui Hristos acesta a închis-o și a torturat-o.  După prima zi de tortură, Sfânta Marina a fost chemată în fata episcopului, iar toate rănile acesteia au dispărut. Supusă la alte chinuri, Sfânta Marina a reușit să treacă peste toate cu răbdare și cu credință în Dumnezeu.

Episcopul supărat de curajul Marinei a ordonat să i se taie capul.

În popor sărbătorea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post, se spune că în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.

Este protectoarea pasărilor de curte și se spune că  este bine să se împartă pui pe la vecini ca să aibă parte de păsări. Se aprind lumânări la biserică pentru a fi ferit de orice boală.

Dacă se culege pelin în această zi, are puteri tămăduitoare. Pe unde se matură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plantă. Femeile se spală pe față cu zeama de pelin pentru a le subția pielea obrazului.

Pârliile sunt trei divinități îngrozitoare, surori ale lui Sântilie, care se răzbună cu incendii dacă nu se respectă zilele lor: 20-22 iulie. Pe vremuri, puține zile de peste an erau așteptate cu o așa de mare teamă precum cele trei sau șapte zile cunoscute sub numele de Pârlii sau Pârlele.

O altă rudă, în 23 iulie, este Opârlia, care provoacă incendii și arsuri pe corp dacă nu i se prăznuiește ziua. În această zi nu se cocea, nu se torcea, nu se dădea foc din casă și era interdicția la scăldat.

Obiceiuri de vară – Târgul la români

Târgurile erau așezate în locuri bine alese, fie la vadurile râurilor, fie la răspântie de drumuri. Multe dintre ele se desfășurau pe locul unor foste comunități, dispărute în negura vremurilor.

Târgurile aveau mare importanță etnografică, pentru că ele făceau posibilă întâlnirea și căsătoria tinerilor din zone altfel îndepărtate. Fetele și flăcăii veneau la eveniment, se cunoșteau, intrau în vorbă. De aici până la căsătorie nu mai era decât un pas. Se evitau astfel, încrucișările între rude apropiate, aducătoare de nenorociri, în tradiția populară.

Târgul de fete de pe Muntele Găina

Acesta datează de aproximativ două secole, prima atestare documentară fiind din anul 1816. Conform tradiției, acesta are loc în cel mai apropiat sfârșit de săptămână de ziua Sfântului Ilie, care este sărbătorit în 20 iulie.

Pe vremuri, târgul începea cu doi delegați, din partea moților din Vidra de Sus și doi delegați din partea crișenilor din Bulzești (sate aflate la baza muntelui) care trăgeau o linie de despărțire între moși și crișeni. Ritualul începea sâmbăta seara, când se adunau feciorii. Peste noapte, tinerii cântau și beau țuică. În zori, apăreau fetele și nevestele și toată petrecerea se muta pe creasta Găina. Dansul era obligatoriu astfel ca flăcăii să vadă că fata nu șchioapătă.

Nici negoțul nu era neglijat. Negustorii vindeau cireșe și miere, rachiu, ciubere sau oale smălțuite. Momentul cel mai important îl reprezenta ”târguirea” fetelor. Fetele care luau parte la târg se pregăteau ani întregi, pentru că se cerea să ia cu ele și zestrea. Părinții puneau pe masă plăcintă, găini fripte, pălincă, iar tatăl băiatului se înfățișa și începeau ”negocierile”.

După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea.

Târgul de fete s-a transformat, în timp, într-o nedeie populară, care are loc înainte de Sfântul Ilie.

Ca legendă, se povestește că, odată, în vârful muntelui, trăia o zână frumoasă fără seamăn și tare bogată. Ea avea o găină care făcea zilnic miraculoase ouă de aur. Și o dată pe an, zâna dăruia câte un ou de aur, ca zestre unei fete sărace și cuminți. Iar oamenii, când aveau nevoie de un sfat ori de un mic ajutor, apelau totdeauna la zână. Într-o bună zi însă, cinci tineri din Vidra, îmbrăcați în straie femeiești, s-au furișat la zâna muntelui și, iscodind unde se afla găinușa, au șterpelit-o, împreună cu un coș plin cu ouă de aur. Fugind de le scăpărau picioarele, unul dintre ștrengari scăpă coșul, ouăle rostogolindu-se până-n apele învolburate ale Arieșului. Flăcăii au ascuns găina în munții Abrudului, care, după cum se știe, sunt plini de aur. Supărată, ”crăiasa băilor de aur” a părăsit pentru veșnicie acele tărâmuri, plecând spre alte zări. De atunci, tinerii s-au învățat să urce, în a treia duminică a lui iulie, pe culmea platoului Găina, nădăjduind că, poate într-o zi, zâna va reveni în acele locuri.

Târgul Moșilor

Atunci când se strângea lume mai multă, la hramurile bisericilor ori la alte sărbători religioase și populare, apăreau și negustorii cu mărfurile lor, dar și mușterii doritori să cumpere. Asta se întâmpla mai ales în localitățile cu o populație numeroasă și cu dispoziție pentru a cumpăra și a vinde. De aici vine și denumirea de târg a unor orașe de odinioară, păstrată până azi: Târgu Ocna, Târgu Secuiesc etc.

Calea Moșilor, de pildă, denumirea unei artere bucureștene, vine de la drumul care ducea odinioară la un târg organizat cu ocazia sărbătorii populare zisă Moșii de Vară. Acest târg funcționa la marginea răsăriteană a Bucureștiului de atunci. Drumul, pavat cu lemn, care lega centrul Capitalei de acel maidan, s-a numit mult timp Podul Târgului din Afară. Acolo a fost și un târg de vite, de unde avem denumirea de Obor, păstrată și astăzi

Sursa aici

Deja un comentario

Tu dirección de correo electrónico no será publicada. Los campos obligatorios están marcados con *