Interviu cu Petre Făgaş, autorul cărţii „Localitatea Uricani din Valea Jiului, vatră de trăire românească“
– Vom începe cu o primă întrebare, întrebare care cred că ar pune-o orice folclorist interesat de societatea tradiţională a băştinaşilor de aici. Este vorba despre originea unui termen care sare imediat în ochi unui om din afara Văii Jiului, acela de momârlan. Ce înseamnă de fapt momârlan?
– Momârlan este un termen relativ nou. Nu este mai vechi de 1870, deci de o sută şi ceva de ani. El s-a împământenit odată cu începerea explorărilor şi exploatărilor miniere din Vale. Străinii care au venit aici să cerceteze zona din punct de vedere geologic au rămas impresionaţi de populaţia şi limba arhaică din Valea Jiului care era o zonă oarecum izolată de restul civilizaţiei, spre deosebire, să zicem, de zona Haţegului care era o regiune civilizată încă din vremurile vechi. în diploma lui Bela IV, când s-au cedat teritorii ordinului cavalerilor Ioanizi, s-a spus aşa despre Ţara Haţegului: ista terra esepta, adică exceptează Ţara Haţegului. Deci, de atunci din 1240 Ţara Haţegului era deja dezvoltată.
Nu însă şi Valea Jiului unde predominau multe elemente arhaice. Această lume arhaică şi populaţia ei i-a impresionat pe primii exploratori care au zis: «– Aceştia sunt rămăşiţe de daci», asemănând portul momârlanilor cu cel al dacilor de pe columna lui Traian. Dacă ştiţi, este vorba de acei pantaloni strâmţi şi cămaşa până la genunchi, cum poartă şi azi, la sărbători, momârlanii. Atunci ei au zis:
«– Aceştia sunt rămăşiţe de daci», dar sigur că ei vorbeau limba oficială care era maghiară iar în maghiară rămăşiţă se zicemaradwany. Băştinaşii îi auzeau pe domni vorbind, dar necunoscând limba ei au zis: «– Auzi cum ne spune nouă? Nouă ne zic ăştia: mo…, mo…. mo…, momârlanii» Aceasta este normal fiindcă ei au adaptat cuvântul unguresc la limba română. însă, şi muncitorii care au venit să lucreze pentru deschiderea exploatări .or miniere i-au impresionat de asemenea pe localnici.
Lor le-au zis momârlanii, barabe. Aceasta vine de asemenea din cuvintele bahn arbeiter care în limba germană însemnau muncitor liber, adică unul care face muncă liberă, spre deosebire de iobagi.
– Au existat aici şi iobagi?
– Da, au fost iobagi în Ardeal şi încă din 1350. Şi, referindu-ne la aceste vechi denumiri, trebuie să ştiţi că cei din Valea Jiului îi numeau pe locuitorii Ţării Haţegului, gugani iar pe cei din Oltenia golani.
– De unde vin aceste denumiri?
– Cea de gugani poate să vină din două surse. în primul rând de la opincile pe care le purtau cei din Ţara Haţegului, pentru că opinca din piele tăbăcită, în Vale se făcea cu vârf mic. în schimb, în Ţara Haţegului se făceau cu vârf lat iar talpa era mai lungă, vârful rămânând totuşi ca o creastă de cocoş în partea din faţă. Aceasta se numea în graiul vechi gurgui. Alţii au o interpretare care spune că numele de gugani vine de la muntele Gugu care se află în apropierea Haţegului şi a cărui denumire se pare că vine dintr-un nume păgân.
Căci, în vechime, exista o balanţă între creştinism şi păgânism şi creştinismul încă nu reuşise să se impună şi să înlăture total vechile credinţe păgâne. Nici până astăzi măcar nu a reuşit Creştinismul să înlăture vechile elemente păgâne. Mulţi nici nu îşi dau seama câte practici păgâne mai avem noi.
– Puteţi să ne daţi un exemplu de practică păgână astăzi la momărlani?
– În primul rând colinzile. Dar nu cele noi fiindcă cele noi se referă la naşterea lui Cristos. Eu mă refer aici la colinzile vechi. Acestea aveau subiecte laice neavând nimic cu naşterea lui Isus. în ele era vorba despre un bătrân, un cioban, despre Sfântul Petru, dar nu apostolul ci acel sfânt Petru care umbla cu Dumnezeu pe pământ. Aici se zicea că uneori, când Dumnezeu mai vroia să vadă ce fac oamenii prin zonă, cobora cu sfântul Petru pe Muntele Retezat. Şi se zice că de aia-i retezat acest munte ca să aibă Dumnezeu unde să şadă când coboară cu sfântul Patru. Şi dovada: Există la colinzi un refren: «Leru-i Ier». S-au dat aici diverse interpretări, unele mai apropiate, altele mai fanteziste. Unii ziceau că «Lerui Ier» e un reproş la Aurelian în sensul că i se reproşa acestuia părăsirea Daciei şi lipsa de grijă faţă de cei rămaşi. Adică, Leru nu ar fi altceva decât vechiul cuvânt francez le roi – regele.
În vechime colinzile cu subiect laic erau cântate însă şi de trubaduri. In acest context, acest refren însemna invocarea unor zeităţi păgâne la mare cinste şi la romani. Fiindcă Dacia fiind ocupată de romani, aceasta înseamnă că aici au persistat şi s-au perpetuat multe din aceste practici romane fiindcă Ţara Haţegului era centrul administrativ şi politic al Daciei, pe vremea romanilor. De fapt, două au fost motivele principale pentru faptul că în vechime au persistat multe practici păgâne în această zonă. Creştinismul nu a luptat foarte mult pentru impunerea noii credinţe cât mai degrabă pentru dărâmarea celei vechi, păgâne, în al doilea rând, misionarii care trebuiau să răspândească creştinismul aveau cultură puţină.
Mulţi erau neştiutori de carte şi ceea ce ştiau, ştiau din ceea ce memoraseră anterior, adică nişte cunoştinţe sumare. Cultura lor creştină era destul de redusă. De aceea, în timpul slujbei, din lipsă de cunoştinţe biblice introduceau în cadrul slujbei şi ritualuri vechi. Aşa s-a întâmplat şi cu aceste colinde vechi care se ţineau în timpul Saturnaliilor care se sărbătoreau în apropierea solstiţiilor. Ei bine, atunci s-a stabilit şi sărbătoarea naşterii lui Isus care a coincis cu aceste culte păgâne. Dispărând păgânismul, totuşi Saturnaliile au fost atât de adânc înrădăcinate încât ele erau sărbătorite în continuare de oameni. Din acest motiv biserica creştină nu le-a putut exclude şi le-a preluat, asociindu-le cumva cu naşterea Domnului.
La Crăciun manifestările folclorice sunt mai întâi colindele iar apoi blqjii sau brunduşii. Colindătorii întruchipează cei trei crai, cei trei magi care au vestit naşterea lui Cristos. însă blojii, acele făpturi urâte cu piele pe faţă şi piei de animale atârnându-le pe ei, întruchipează de fapt nişte zeităţi păgâne, satirii. Dar biserica spune: «ce au fost aceşti satiri? Unelte ale diavolului, draci». Şi i-a pus alături de crai sau magi astfel încât diferenţa să fie mai clară, astfel încât să se poată spune: „Uite reprezentanţii lui Isus cât sunt de frumoşi pe când cei ai satanei iată cât sunt de urâţi!“ Şi aceasta a avut şi o influenţă psihică asupra populaţiei.
Mai mult, în timpul Evului Mediu timpuriu, când Creştinismul nu era încă aşa de puternic, oamenii se mai închinau la nişte zeităţi numite Laris Compilaris adică nişte zeităţi mărunte: Lari, Mani şi Penaţi. Aceste zeităţi mărunte, Larii, aveau în grijă răscrucile de drumuri. De aceea când se zice „Leru-i Ier“ de fapt se invocă aceşti Lari ca să nu greşească oamenii drumul, pentru a avea o călătorie plăcută. Aceasta înseamnă de fapt „Leru-i Ier“ iar eu creditez această variantă.
– Astăzi momârlani mai ţin aceste culte păgâne?
– În general da, dar oricum mult atenuate.
– Din ce cauză?
– Pentru că 50 de ani de comunism şi-au spus cuvântul!
– A avut o influenţă negativă comunismul aici?
– Extraordinar de negativă! în primul rând, ei au căutat să ne distrugă spiritualitatea care de fapt era dovada faptului că noi cei de aici suntem urmaşii dacilor şi al romanilor. De asta nu avea nevoie nici ruşii şi nici comuniştii. Deci, tot ce amintea de aceste lucruri trebuia dat la lada de gunoi. Aşadar, comunismul a avut o influenţă foarte negativă.
– Totuşi, din câte ştiu eu, în anii ’50-’55 aici a avut loc o cercetare etnografică condusă de echipa cercetătorului Nicolae , Dunăre, cercetare la care, din câte ştiu aţi participat şi dumneavoastră. Ce părere aveţi despre faptul că această cercetare amplă s-a realizat tocmai în acea vreme şi ce părere aveţi despre lucrarea rezultată „Arta populară în Valea Jiului“?
– Scopul lucrării nu a fost rău. Iar acest colectiv a dormit şi a mâncat aici la mine, să nu vă închipuiţi că în altă parte. Dar ei nu puteau să facă mai mult decât regimul le-a permis să facă. Ceea ce au consemnat rămâne bun consemnat!
Însă interpretarea rămâne totuşi defectuoasă iar multe lucruri aceşti cercetători nu le-au admis. Iată aici un exemplu: până în 1964 a persistat la noi în zonă un obicei. De fapt era un ceremonial al zeului Gebeleizis de pe vremea dacilor. Biserica, neputând desfiinţa acest obicei, l-a adoptat şi l-a introdus în rândul celorlalte manifestări religioase din ziua Paştelui.
Cum era acest obicei: cei mai înstăriţi oameni din localitate, împreună cu cei nu foarte înstăriţi dar aplecaţi înspre credinţă, de asemenea cu ajutorul bisericii, după ce se termina serviciu divin şi se împărţea pasca (pâine şi vin), aduceau în biserică nişte mese lungi provenite de la aceşti oameni de acasă. Se puneau de asemenea pe aceste mese nişte pâini, brânză, slănină şi vin. Iar din ele mânca cine dorea după ce se termina slujba. Nu avea însă voie nimeni să sustragă ceva de acolo, dar putea să mănânce cât dorea. Iar dacă ieşea pe afară şi revenea după un timp nu avea nimeni treabă cu el fiindcă biserica era deschisă de dimineaţă până seara. Tot atunci se mai dădea la fiecare sărac şi un pahar de 150 de grame de vin. Fiindcă se spunea că există oameni care numai la Paşti gustă vinul şi pâinea.
– Acest obicei se mai păstrează astăzi?
– Nu se mai păstrează! A fost interzis!
– Când a fost interzis?
– În 1964. Fiindcă acest obicei nu s-a putut desfiinţa imediat, cu toate stăruinţele comunismului. Pe timpul acela se făcuseră şi brigadierii şi milităria mai lungă şi securiştii în fabrici şi uzine, toate acestea; altfel spus s-a politizat întregul sistem. Iar oamenii aceştia, puşi de comunişti în aceste funcţii, veneau noaptea şi devastau biserica. Eu însumi am păzit noaptea cu furca de fier în biserică. Iar ei au venit şi au spart geamurile apoi au venit uşor pe lângă perete încercând să intre. Ei bine, în momentul acela eu am dat cu furca. Atunci n-am ştiut cine este dar l-am recunoscut după aceea iar omul acesta a ajuns ulterior mare stahanovist şi secretar de partid.
– Dar ei ce urmăreau de fapt şi ce vroiau să ia din biserică?
– Ei vroiau să se desfiinţeze aceste obiceiuri. Iar motivul era acesta: de ce lumea săracă să fie legată de chiaburi, de cei bogaţi. Fiindcă acest obicei nu se putea organiza fără influenţa celor bogaţi care aduceau mâncarea în acele zile la biserică. Iar acest lucru nu le-a convenit deloc la comunişti.
Totuşi, mai exista arunci un obicei care se mai păstrează şi astăzi dar mult mai atenuat. In ziua de Paşti, capul familiei le dădea la toţi membri acesteia trei linguriţe de pâine muiată în vin, în gură. Aceştia spuneau de fiecare dată „Cristos a înviat!“ iar tatăl răspundea „Adevărat că a înviat!“. Aşadar, era singura dată cândpater familias făcea funcţie de sacerdoţiul, adică de preot. Şi iată că acest obicei încă persistă.
– O altă întrebare la care v-aş provoca să răspundeţi ar fi aceasta: aici în Uricani, înainte de a ajunge în casa dumneavoastră am văzut un cimitir. În schimb, în Dealul Babii şi în alte sate momârlăneşti morţii se îngroapă în curte, lângă casă. Cum vă explicaţi această diferenţă?
– Când eram eu copil, îmi amintesc că jumătate din momârlani îşi îngropau morţii în ogradă, jumătate în cimitir. Iar când mi-aţi pus întrebarea aceasta mi-am amintit de nişte versuri de Coşbuc: „Voi ce-aveţi îngropat aici? / Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi, / Noi mame, şi surori şi fraţi! / În lături, venetici! / Pământul nostru-i scump şi sfânt, / Că el ni-e leagăn şi mormânt.“
În timpul când nu existau documente cu privire la proprietăţi, existau totuşi şi atunci oameni hapsâni care veneau să-i ia la un amărât pământul zicându-i: „E al meu, nu e al tău!“ Şi ei nu aveau documente. Dar atunci, băştinaşii îi puteau lua de guler pe aceştia şi îi puteau întreba: „Cine-i îngropat aici? Tatăl tău sau tata?“
Aceasta era singura dovadă că acel loc aparţinea unei anumite familii. Aceasta a fost în toate satele împrăştiate de munte unde oamenii nu aveau condiţii de a-şi legaliza proprietăţile prin acte. Să dau un exemplu: satul Merişor nu are deloc cimitir nici astăzi. Şi pe lângă motivul invocat mai sus, mai exista unul: satul e format nu pe firul văii ci pe diferite culmi, de aceea foarte greu se poate duce mortul la un cimitir normal.
– Şi totuşi aicea în Uricani de ce există cimitir?
– Pentru că aici există drum de maşină până în poarta cimitirului. Insă, când eu eram copil acest drum nu exista şi din această cauză mortul era dus în sicriu iar sicriul legat de un par care era cărat pe umăr. Aşa se ducea mortul.
– Până în ce an?
– Ultimul mort pe care mi-l aduc eu aminte, cărat în felul acesta, a fost prin 1933.
– Avea acest obicei vreo semnificaţie specială?
– Nu avea nici o conotaţie spirituală ci doar una practică: lipsa căilor de acces către cimitir.
– Referitor tot la aceste obiceiuri de înmormântare, am citit în cartea dumneavoastră că până în anii ’20-’30 crucilor femeilor din această localitate le lipsea braţul orizontală. Din ce cauză?
– Ca să le poată recunoaşte. Fiindcă mai exista în acele timpuri şi mentalitatea, foarte adânc
După primul război situaţia aceasta s-a cam egalizat şi femeia a început să aibă tot mai multe drepturi, dar până la primul război ele erau socotite inferioare bărbaţilor. De exemplu ele nu aveau dreptul să meargă pe stradă decât cu trei paşi în urma bărbatului. Şi aceasta tot din acelaşi motiv: era socotită o fiinţă inferioară.
Astăzi însă şi femeile au un grad mai ridicat de cultură, ceea ce nu exista în vremea aceea. Mulţi dintre bărbaţii pe care eu i-am cunoscut şi care erau născuţi între 1870 şi 1890, erau ştiutori de carte, dar nici o femeie dintre toate pe care le-am cunoscut, din comunitatea momârlanilor, nu cunoştea carte.
– Făcând referire tot la cartea dumneavoastră, v-aş întreba cum a fost posibil să relataţi în cadrul ei întâmplări care s-au petrecut chiar şi prin anii 1810?
– Aceeaşi întrebare mi-a pus-o şi colectivul domnului Dunăre care au cercetat această zonă în anii ’50. Ei m-au întrebat de exemplu şi despre foametea de la începutul anilor 1800. Şi eu le-am spus aproximativ o dată. însă, cu precizie nu am ştiut să le spun. Dar l-am chemat pe bunicul meu după mamă care avea o memorie formidabilă şi ştia şi carte. El era născut la 1870 şi a trăit 92 de ani, pe vremea aceea fiind încă în viaţă.
Şi l-am chemat de faţă cu colectivul domnului Dunăre întrebându-l: „Moşule, când o fost foametea?“ Iar el mi-a răspuns: „N-aş putea să vă spun anul dar trebuie să-l socot.“ Şi atunci ne-a povestit o întâmplare: „Când eram copil, aveam doar 10 ani, stăteam cu caprele, iar un bătrân din sat nu mă lăsa în pace şi-mi tot spunea: «Nu sta, caută prin frunze ca să găseşti alune că poate să vie iar foametea!» Atunci eu l-am întrebat: «Dar ce-i foametea?» Iar el mi-a răspuns: «Eu când am fost copil, am intrat la vârsta de zece ani în foamete şi am ieşit la 17 ani.» Deci, şapte ani a ţinut foametea. Şi acum hai să socotim: acel bătrân mi-a spus mie această istorisire când eu stăteam încă cu caprele, adică la vârsta de 12 ani. Aceasta însemnă că el mi-a povestit mie toate astea în 1882, căci eu sunt născut în 1870. Iar bătrânul, când mi-a povestit avea 82 de ani şi mi-a mărturisit că a intrat în foamete la vârsta de 7 ani.“ Atunci am făcut socoteala şi ne-am dat seama imediat anul exact al foametei: 1910. Ei bine, în acel moment domnul Dunăre a rămas fără cuvinte. Doar într-un târziu a spus: «Domnule, eu am umblat ţara asta în lung şi-n lat. Am intervievat mulţi bătrâni, dar cu aşa date încă nu m-am întâlnit. De obicei, toţi bătrânii când povestesc se pun pe sine în centrul naraţiunii. Tocmai din această cauză nu se mai poate deduce cu exactitate momentul şi şirul precis al evenimentelor».
Avea bunicul meu, într-adevăr o memorie fantastică. Spre exemplu în cartea mea am trecuţi toţi primarii Uricaniului începând cu 1880. De la el îi ştiu.
Iar pe alţii, cât şi alte evenimente le ştiu de la străbunica mea care a fost născută în anul 1846. Iar ea îmi povestea ceea ce îi povestea şi ei bunică-sa, când era ea fată mică şi o învăţa să toarcă la câlţi. Iar bunica ei era fată mare (adolescentă) când turcii adalăi au descins pentru ultima dată în Valea Jiului, deci în 1788.
Aşadar, prin intermediul unui singur om eu cunosc evenimente care s-au petrecut în Valea Jiului acum două sute şi ceva de ani. Un alt cercetător din ziua de azi mai are această posibilitate?
– În mod sigur nu! Revenind la tradiţiile momârlăneşti v-aş întreba ce semnifica în cultura veche momârlănească bradul aşezat la căpătâiul morţilor?
– Are semnificaţii multiple! întâi semnifică pe zeiţa dacică Bendis, care era reprezentată printr-un brad.
În al doilea rând, bradul poate semnifica şi pe zeul Marte căruia, iniţial doar romanii i-au făcut statuie antropomorfică. În vechime era adorat sub alte forme, cum ar fi aceea a unei suliţe înfipte în pământ.
În al treilea rând, zeiţa Bendis era şi protectoarea pădurilor.
În al patrulea rând, credinţa dacilor era că după moarte există o lume fericită şi fără păcat, iar bradul fiind totdeauna verde era ca o prevestire a lumii de dincolo.
Iar faptul că bradul se împodobeşte cu flori şi alte obiecte putea să fie un cult al altei zeiţe romane de ziua căreia se purta un brad împodobit. Cultica acestei zeiţe păgâne a dispărut, dar n-a dispărut obiceiul în sine. Aceste obiceiuri, iniţial au fost funcţionale. Totuşi, când funcţionalitatea lor a dispărut acestea au rămas sub formă de obiceiuri. Dar trebuie ştiut că fiecare obicei o avut la vremea lui o funcţionalitate în cadrul unei anumite culturi.
– Referindu-ne la un obicei momârlănesc vechi, v-aş întreba despre semnificaţia bradului, aşezat la căpătâiul mortului. Vă întreb aceasta fiindcă ştiu că acest obicei, mai ales în ultimii 40-50 de ani a suferit câteva schimbări semnificative.
– Iniţial, chiar şi pe vremea copilăriei mele, brad se punea şi la băieţi şi Ia fete, dar numai la aceia care au murit nenuntiţi.
Mai recent însă, bradul s-a pus şi tinerilor de până la 35 de ani, indiferent dacă au fost sau nu căsătoriţi. Iar la ora actuală se pune brad la toţi momârlânii care au murit până la vârsta de 40 de ani.
– De ce credeţi că a evoluat în felul acesta obiceiul?
– Astăzi relaţiile sexuale din cadrul comunităţii sunt mai libere. Acum aproape toţi dintre bărbaţi sau chiar fete aflaţi chiar la o vârstă tânără au altă experinţă de viaţă.
Spuneţi cine ar mai merita astăzi brad? Era normal, zic eu, ca aceste condiţii ale obiceiului să se schimbe.
– Dar prinderea fraţilor de cruce, un alt obicei vechi momârlănesc, se mai practică astăzi?
– Într-adevăr acest obicei a existat în cadrul culturii tradiţionale din zonă. El se petrecea în felul următor: dacă murea un tânăr sau o tânără şi rămânea sora sau fratele lui acesta se prindea frate de cruce cu un alt tânăr sau tânără din cadrul comunităţii.
Această rudenie se considera ca fiind de sânge dar nu se perpetua. Acest obicei se-practica numai dacă copilul rămas în cadrul unei familii nu avea un alt frate. Dar această rudenie dispărea odată cu decesul celor doi tineri care s-au prins fraţi de cruce, deci nu era transmisibilă.
– Dar acum se mai practică acest obicei?
– Nu, el a dispărut.
– Tinerii din ziua de astăzi mai cunosc tradiţiile culturii momârlăneşti din această zonă?
– Nu prea. Şi tot datorită comunismului care a atentat propriu-zis la toate valorile acestei culturi.
– Din câte ştiu, oamenii mai de seamă din satele Văii, în prima perioadă a comunismului au fost consideraţi chiaburi şi au suferit grele repercusiuni.
– Aşa este! Comuniştii, ca să netezească calea colectivizării, trebuiau să găsească o metodă.
Metoda a fost aceea de a împărţi populaţia fiecărui sat în trei categorii: săracii, mijlocaşii şi chiaburii, adică oamenii mai înstăriţi din sat. Şi atunci, comisii ad-hoc ziceau: «Îl facem chiabur pe ăsta, pe ăla şi pe celălalt».
Spre exemplu tatăl vecinei mele a fost considerat chiabur. Şi de fapt el umbla cu o cămaşă toată peticită, pe care trebuia să o înnoade la mâneci ca să nu se rupă. Cu toate acestea a fost considerat chiaburul satului. De exemplu, chiaburul unui sat din Valea Jiului putea fi mult mai sărac decât mijlocaşul altui sat din Ţara Haţegului, unde condiţiile pentru agricultură erau mult mai prielnice. Şi atunci ne întrebăm: de ce a fost făcut un astfel de om chiabur. întrebarea e valabilă şi pentru tatăl meu care nu era nici el foarte bogat. Răspunsul e simplu.
Din cauza politicii: fusese fruntaş liberal. Pe lângă asta; prin atitudinea lui, concepţia lui de viaţă şi felul lui de a fi, era respectat de toată lumea din sat. Oamenii din sat nu obişnuiau să meargă la tribunal pentru orice problemă. De aceea veneau la el ca să le rezolve toate problemele şi să-i împace pe toţi, ba chiar să-i judece.
Astfel, el putea să adune în jurul lui, oricând, o masă de oameni care să-i fie loaială, mai mult chiar decât Partidului Comunist. Şi aceasta avea un substrat pentru că la alegerile din 1936 populaţia Uricaniului a votat în proporţie de 90% cu liberalii, 7% cu ţărăniştii şi 3% cu legionarii. Din această pricină, deci .mai ales din cauza poziţiei sale de fost membru al Partidului Liberal, tatăl meu a fost arestat.
Comuniştii au încercat să creeze oameni de ştiinţă dar nu şi caractere. Pentru că un om de caracter putea deveni periculos prin faptul că ar fi avut posibilitatea să adune în jurul său un grup mult mai mare de oameni.
Din această cauză, comuniştii au trebuit să distrugă toate structurile sociale existente la un moment dat în cadrul societăţii ca să se poată impune. Insă, distrugând toate acestea ei au atentat într-un mod violent şi la normele şi valorile culturii tradiţionale. De aceea am afirmat că tinerii din ziua de azi cunosc prea puţin despre tradiţiile zonei. Nu e atât vina lor cât a unui sistem politic.
(Interviul cu Petre Făşaş, cuprinse în paginile de mai sus, a fost realizate în perioada: 21.02.2004 – 30.05.2004.)
Interviu realizat de drd. prof. ALIN RUS