„Arta populară este o artă primitivă. De aici rezultă farmecul ei,de aici şi pericolul, din ce în ce mai ameninţător,al cotropirii şi nimicirii sale în faţa presiunii vieţii moderne”
(G. M. Cantacuzino, Frumosul românesc în concepţia şi viziunea poporului)
A fost odată ca niciodată… În lumea meşteşugurilor de altădată veţi găsi povestea noastră … a românilor … a României! Povestea începe la ţară, în vacanţă, la bunici. Povestea continuă cu tradiţii, obiceiuri, epopeea lemnului şi a lutului, a costumelor populare, cu frumoasa primăvară şi câteva din sărbătorile ei de căpătâi, la final întâlnindu-ne cu instrumentele muzicale ale vremurilor trecute. E timpul amintirilor. Povestea ajunge la fiecare dintre noi – ea ne vorbeşte despre un „frate”, pe numele său „meşteşugul tradiţional”, şi despre „sora” lui geamănă, cea care încă mai poartă numele de „arta populară românească”. Aceasta e ca fata mare scoasă la peţit de părinţi, nimeni alţii decât … meşterii populari. Iar dacă povestea a ajuns la noi, credem că Dumnezeu vrea ca şi noi să cunoaştem mai bine lumea celor doi fraţi care au trăit bine şi frumos multe veacuri pe acest pământ; apoi, dincolo de cunoaştere va veni preţuirea, iar dincolo de preţuire ar putea veni poftirea şi ospătarea în casa sufletelor noastre a acestor foi fraţi năzdrăvani. Astfel, pe nevăzute, noi am devenit sau vom deveni povestitorii…
A fost odată ca niciodată… Aşa încep, şi astăzi, poveştile sub semnul cărora mulţi dintre copii îşi încep copilăria, îşi formează şi desăvârşesc personalitatea. Avem şi noi, cu siguranţă, un cuvânt de spus în privinţa înfăţişării sub care trecutul se întoarce, din când în când, la noi. Dar trăim, din ce în ce mai intens, cu impresia că totul se petrece prea repede, că timpul modern nu ne aparţine defel. Iar viitorul, părându-ni-se şi mai nesigur, ne mărginim să îi căutăm antecedente pe care să le moştenim şi să le ţinem în viaţă. Când ochii istoricului par că slăbesc, că ne trădează, cerem memoriei să ni-i împrumute pe ai săi. Iar aceasta pretinde obiectelor să povestească în locul nostru, să susţină legătura conştiinţei de sine cu trecutul, adică să asigure continuitatea, coerenţa imaginii de sine, mai succint spus, identitatea. Pe fondul crizelor de comunicare, ele ne permit să vorbim mai puţin şi să ne exprimăm mai mult. Dacă acordăm obiectelor putere simbolică, le recunoaştem, implicit, capacitatea de a iradia felurite fabule despre lumea care le-a instituit.
Credem că e posibilă conceperea şi punerea în mişcare a unui adevărat program de educare a tinerei generaţii în spiritul descoperirii şi păstrării tradiţiilor. Drumul va fi anevoios, uneori cu paşi nesiguri, alteori cu „bătălii” purtate împotriva neîncrederii celor din jur, dar cu o speranţă şi încredere nemărginite. Suntem convinşi că cei doi fraţi (meşteşugul şi arta populară) vor supravieţui asemeni „focului viu” al eternei creaţii a satului românesc şi vor reprezenta, în permanenţă, marca noastră de identitate în concertul cultural internaţional. Însă şi de noi depinde dacă cei doi fraţi vor (re)deveni mire şi mireasă, neridaţi de îmbolnăvirea specifică veacului în care trăim, la adăpost de kitsch-ul nimicitor, salvaţi, păstraţi şi iubiţi ca nişte eroi la care ţinem din tot sufletul nostru!
Arta populară a României îşi are rădăcinile în trecutul îndepărtat şi tumultos al acestei regiuni. Fiind situată la intersecţia marilor civilizaţii istorice – greacă, romană, bizantină, orientală şi occidentală – elemente ale acestor civilizaţii au fost absorbite de locuitorii acestei regiuni, toate acestea dând naştere unei viziuni originale care se regăseşte tocmai în arta populară, meşteşugurile şi muzica României.
Conform UNESCO, „cultura tradiţională şi populară este ansamblul creaţiilor unei comunităţi culturale fondată pe tradiţie, exprimată de un grup sau de un individ şi recunoscută ca răspunzând aşteptărilor comunităţii atât ca expresie a identităţii culturale şi sociale, cât şi ca norme şi valori transmise oral prin imitaţie sau alte maniere. Formele sale cuprind, între altele, limba, literatura, muzica, dansul, jocurile, mitologia, riturile, cutumele, artizanatul, arhitectura şi alte arte”.
În acest context, „tezaure umane vii” sunt persoanele care deţin, la cel mai înalt nivel, deprinderile şi tehnicile necesare pentru producerea anumitor aspecte de viaţă culturală ale unui popor şi pentru continuarea existenţei patrimoniului lor cultural material. Patrimoniul cultural intangibil – reprezentat de artele plastice, artele mecanice, artele interpretative, artele aşa-numit „populare” – reprezintă una dintre sursele esenţiale ale identităţii noastre etnoculturale. Patrimoniul cultural intangibil este foarte vulnerabil, riscând să fie înlocuit cu o cultură standardizată datorită atât modernizării socio-economice, cât şi progresului tehnicilor informaţionale. Reiese astfel nevoia urgentă de a stopa pierderile viitoare prin prezervarea acestora (identificare, arhivare, cercetare), prin asigurarea căilor de transmitere a cunoştinţelor şi deprinderilor şi, mai ales, prin înregistrarea în forme tangibile. Prezervarea proprietăţii culturale intangibile implică transmiterea îndemânărilor şi tehnicilor necesare creaţiei tradiţionale. Obiectivul poate fi atins doar acordând o recunoaştere deosebită persoanelor care le deţin la cel mai înalt nivel, adică acelor „tezaure umane vii” care încă mai sunt printre noi.
Pentru a înţelege mai bine lumea fascinantă a meşteşugurilor tradiţionale şi a artei populare româneşti am apelat la unul din cei mai învăţaţi savanţi care a tâlcuit ca nimeni altul această lume, e vorba de Petru Caraman. Aşadar, ideile următoare îi aparţin în cea mai mare parte.
Omul era nevoit să-şi confecţioneze singur toate uneltele trebuitoare pentru lucrul său. Această situaţie – deşi în forme mult atenuate – se continuă până azi chiar şi în ţări din cele mai civilizate, dacă avem în vedere lumea rustică. Spre a-l califica just, l-am putea numi enciclopedism tehnic. În opoziţie cu el, stă aspectul modern al tehnicităţii, care are drept caracteristică dominantă specializarea, în sensul cel mal larg imaginabil.
În adevăr, referindu-ne la cele patru îndeletniciri care au constituit din timpuri străvechi principalele resurse de trai ale omului, în cele mai diferite medii antropo-geografice – vânătoarea, pescuitul, păstoritul şi agricultura – observăm că ele au format şi sunt încă toate practicate de către români. Aceste îndeletniciri cu caracter vital – pe care tocmai de aceia le vom numi ocupaţii cardinale – au fiecare, fireşte, o tehnică aparte specifică lor. Tehnica lor însă, în ciuda primitivităţii ei, ne apare neobişnuit de complicată, întrucât fiecare din ele este de fapt un conglomerat tehnic însumând o serie întreagă de ramuri tehnice din care vor lua naştere în decursul vremii felurite meserii, ce vor deveni profesii independente de-abia la un moment evolutiv înaintat.
Ocupaţiile cardinale sunt marile surse generatoare de meserii. În adevăr, geneza variatelor meşteşuguri actuale dintre cele mai specializate este explicabilă numai în baza unui proces îndelungat de diferenţiere a vreuneia din profesiile cardinale. Pentru ilustrarea acestui proces, putem lua ca exemplu şi agricultura, care le întrece cu mult prin caracterul ei tehnico-cumulard pe toate celelalte. Astfel, ca să ne oprim numai la câteva derivate ale sale, vom aminti că ea este substratul tehnic din care au luat naştere morăritul, meşteşugul pităriei, pomicultura, horticultura, viticultura, rachieritul etc. Dacă urmărim acelaşi proces la o profesie cardinală cu origini din cele mai primitive, cum este vânătoarea, vom remarca şi aici că ea este substratul tehnic din care – sub impulsul exigenţelor populaţiei numeroase a oraşelor – se conturează treptat ocupaţii tehnice speciale ca măcelăria, tăbăcăria sau cojocăria. Evident, cu timpul, multe din meşteşugurile diferenţiate din profesiile cardinale ajung nu numai îndeletniciri complet de sine stătătoare, dar au devenit ele înşile generatoare de noi meserii. Aşa, de ex., referindu-ne la unele din cele mai sus menţionate, remarcăm că din meşteşugul pităriei s-au detaşat, la oraşe, profesiile de plăcintar şi de cofetar; iar din meseria de cojocar, cea de blănar şi cea de căciular etc. Procesul de diferenţiere tehnică manifestă deci tendinţa de a se multiplica la infinit. Asistăm azi la un apogeu al lui, care e în adevăr uluitor, dar care totuşi este pe punctul de a fi mereu depăşit de la un moment la altul. Acest important proces s-a produs şi în mediul rural însuşi din cele mai vechi timpuri; ba, el a apărut din ce în ce mai manifest şi într-un ritm din ce în ce mai viu cu cât ne apropiem de epoca modernă. Dar cel mai propice îi este mediul urban. Aici, s-a arătat el foarte activ: marile aglomeraţii de oameni – care sunt oraşele şi târgurile, cu multiplele lor cerinţe, dar şi cu însemnatele lor resurse materiale şi cu debuşeurile sigure de desfacere imediată ce ofereau – au fost, în toate ţările, centre unde au luat naştere şi au înflorit meşteşugurile cele mai diferite, chiar şi dintre acelea care nu-i serveau deloc pe orăşeni în mod direct. Însă, fireşte, urbanismul n-a favorizat cultivarea febrilă a meseriilor şi implicit procesul de diferenţiere tehnică numai pentru oraşele înşişi, ci au fost influenţate de asemenea satele din raza lor, dând şi acolo un imbold puternic procesului în chestiune. Totuşi, deosebirea dintre oraşe şi sate a fost totdeauna uimitor de mare în ce priveşte evoluţia tehnică. De aceea, trebuie să distingem două tipuri, care se conturează precis în domeniul tehnicii: tipul rural şi tipul urban. Desigur, la origine, tipul rural ne apare ca părintele celui urban; dar acesta din urmă, odată consolidat, ia un avânt aşa de mare încât ajunge uneori de nerecunoscut în comparaţie cu tipul primitiv care i-a dat naştere. Şi nici nu se putea altfel. Privit în cadrul social specific lui. e lesne de înţeles de ce tipul rural a avut perspective foarte limitate. Circumscris unei comunităţi restrânse şi puţin exigente, pe care o deservea, el se ridică cel mult până la o mică grupare tehnică de modest atelier. Dimpotrivă, perspectivele tipului urban sunt neasemănat mai largi, atât în ce priveşte diferenţierea tehnică, cât şi în ce priveşte perfecţionarea fiecărei meserii în parte, datorită unei acerbe şi continui emulaţii între meşterii de aceiaşi specialitate. Pe de altă parte, sub aspectul economic şi social, el are posibilităţi remarcabile, prin cultivarea de relaţii întinse şi prin dezvoltarea de asociaţii tehnice de impresionante proporţii adesea, cum sunt marile ateliere cu personal numeros, iar mai târziu fabricile şi uzinele. De asemenea, în scopul apărării intereselor profesionale, tipul urban îşi organizează – din membri ai aceleiaşi ramuri tehnice sau, adesea, asociindu-se şi membri din ramuri diferite – un fel de corporaţii (breslele) care se conduc după regulamentele lor proprii şi care sunt recunoscute de legile ţării. Aceste corporaţii ale trecutului dispărând, le vor lua locul – în perioada contemporană – sindicatele, care, deşi în fond sunt expresia aceluiaşi principiu corporatist, le depăşesc totuşi prin adoptarea unor idealuri de un liberalism mai larg şi mai generos. În sânul grupărilor de tipul atelierului, aflai în trecut adevărate şcoli tehnice unde domnea o ierarhie foarte distinctă şi respectată cu stricteţe; ucenicul sau ciracul era elevul venit la învăţătură pe câţiva ani cu resemnarea de a îndura toate rigorile unei discipline implacabile; calfa era proaspătul absolvent, care îşi începea viaţa de practicant şi care era de asemenea utilizat la instruirea ucenicilor; meşterul era stăpânul autocrat şi instanţa didactică supremă, care dirija totul fără drept de apel din partea subalternilor săi. Între aceştia, existau şi grade intermediare ca: ajutor de meşter sau ajutor de calfă.
Examinând terminologia din cadrul vechilor noastre grupări tehnice, precum şi pe cea referitoare la organizaţiile corporatiste, remarcăm un complex de influenţe străine şi anume: turcească – cirac, calfă (cu derivatul rom. călfie), isnaf, rufet (cu derivatul rom. rufetaş); slavă – ucenic (cu derivatul rom. ucenicie), breaslă (cu deriv. rom. breslaş, staroste (de breaslă, de isnaf ori de rufet) cu deriv. rom. stărostie; ungurească – meşter < „mester” şi meşteşug; germană – maistru (şi dialectal: maister, maistăr, maistor), iar târziu de tot, chiar franceză prin denumirea de „patron” atribuită meşterului şef. E probabil ca termenii aceştia, care oglindesc atâtea înrâuriri străine asupra tehnicii noastre, în diferite momente ale evoluţiei ei, au scos din uz anumiţi termeni autohtoni echivalenţi ce vor fi existat la noi înainte de influenţele respective. Dar credem în afară de îndoială că unii din termenii de origine străină citaţi sunt totuşi mărturie că, odată cu ei, au pătruns în tehnica noastră şi stări de lucruri cu totul noi, necunoscute până atunci.
Satul – cu îndeletnicirea pregnantă agrară sau păstorească – rămâne comunitatea de tip clasic, care constituie marea sursă creatoare a culturii populare de cea mai autentică şi mai pură esenţă folclorică. Şi chiar atunci când, datorită unor împrejurări speciale, mediul rural dintr-o ţară încetează aproape de a mai crea, el continuă totuşi a fi timp îndelungat un fidel păstrător al produselor tradiţionale. De aceea, s-ar părea chiar că terminologia „cultură rurală” şi „artă rurală” sau „rustică” ar fi poate mai potrivită decât aceea de „populară”, ca şì apelativul prototip „popor”.
Nu contestăm nicidecum marele aport al meşteşugarilor profesionişti, atât în cultura materială propriu-zisă, cât şì în special în plastica populară. Aceştia veneau nu numai cu rutina, ci foarte adesea şi cu un real talent, realizând în lucrul lor modele de urmat pentru ceilalţi consăteni. Ne gândim, de exemplu, la cojocari, sumănari, ceaprazari, şelari, olari, zidari, fierari, stoleri, dogari, trocari, dulgheri (mai ales constructori de case şi biserici din lemn, de troiţe) etc. Dar aceştia nu pot fi priviţi nici ca elemente extra-rurale şi nici ca alcătuind în cadrul satului o categorie socială aparte, ci ca factori culturali rustici, integrându-se în chipul cel mai desăvârşit comunităţii satului, pe care îl deservesc cu maximă fidelitate. Astfel, ca nişte exponenţi autentici ai acesteia, ei se călăuzesc exclusiv după nevoile materiale, dar şì după gustul estetic al membrilor comunităţii rurale, care constituie comandamentul unic al activităţii lor şi totodată condiţia de succes a acestei activităţi.
Desigur, meşterii satelor, cel mai adesea, nu-şi îngăduiau inovaţii de conţinut; acesta aparţinea tradiţiei colective, care-şi impunea directivele sale. Ei se mulţumeau de obicei să cultive formele, străduindu-se a le duce cât mai aproape de desăvârşire. Iar când totuşi cutezau – prin încălcarea uzului tradiţional – să vină şì cu inovaţii de fond, imitând slugarnic modele orăşeneşti culte, complet străine sufletului rustic, adică inadaptabile, atunci acestea, dacă nu erau de-a dreptul repudiate de popor, erau în orice caz privite cu răceală sau chiar cu totală indiferenţă. În concluzie, meşterii de la sate reprezintă fără îndoială un început de diferenţiere socială în cadrul comunităţii satului, dar făcând parte integrantă din ea.
Repertoriul meşteşugurilor cunoscute de români este în adevăr impresionant prin bogăţia şi varietatea lui. Independent de apartenenţa lor la tipul rural sau urban, vom căuta să le trecem în revistă, enumerându-le numai. Dar, pentru o mai bună orientare, este nevoie să încercăm în prealabil o clasificare a lor. Astfel, vom distinge mai întâi două categorii: I. meserii practicate de români; II. meserii practicate, la noi, de străini. Prima categorie prezintă şi ea două grupe distincte: a) meserii de preferinţă bărbăteşti; b) meserii prin excelenţă femeieşti.
Iată acum un repertoriu cu totul aproximativ al categoriei I, gr. a: 1. Plugăria. 2. Vieritul. 3. Pomicultura (de ex. ocupaţia de prunar). 4. Rachieritul sau meşteşugul de velniţar ori povarnagiu. 5. Albinăritul sau ocupaţia de prisăcar. 6. Morăritul, la moara de apă sau de vânt. 7. Profesia de tăietor de lemne sau de dărvar. 8. Tăiatul scândurilor la joagăre mişcate de apă. 9. Profesia de „lemnar”, diferenţiată în o serie de specialităţi tehnice ca: dulgheria, tâmplăria, stoleria şi meseria specific urbană de „sicrier”. 10. Dogăria sau butnăria cu ramura specială de „ciubărar”. 11. Şindrilăria. 12. Rotăria. 13. Profesia de „caretaş”. 14. Vânătoarea. 15. Măcelăria sau căsăpia. 16. Tăbăcăria. 17. Opincăria. 18. Ciobotăria sau cizmăria cu specialitatea de „papugiu” ori pantofar. 19. Curelăria cu profesia specială de „hămurar”. 20. Şelăria. 21. Cojocăria cu specialitatea de căciular. 22. Blănăria. 23. Pâslăria cu profesia specială de pălărier. 24. Ceaprăzăria. 25. Pescuitul. 26. Rogojinăritul. 27. Împletitul de coşuri din mlajă. 28. Împletitul din paie. 29. Frânghieritul. 30. Profesia de „băieş” sau miner. 31. Cărbunăritul adică prepararea de cărbuni pe cale artificială. 32. Fierăria. 35. Cuţităria. 34. Meseria de săbier. 35. Meseria de „arcăr”. 36. Meseria de armurier. 37. Arămăria sau cazangeria. 38. Tinichigeria. 39. Lăcătuşăria. 40. Argintăria sau giuvaiergeria. 41. Ceasornicăria. 42. Cărămidăria. 45. Olăria. 44. Zidăria. 45. Pietrăria. 46. Hornăritul sau ocupaţia de coşar la oraşe. 47. Sobăria. 48. Meseria urbană de geamgiu. 49. Meşteşugul de lumânărar sau „mumgiu”. 50. Meşteşugul de săpunar. 51. Profesia urbană de „lampagiu”, din trecut. 52. Profesia de „vărar”. 53. Meseria urbană de bărbier, care se complica frecvent cu unele practici medico-chirurgicale, în special de natură dentară, precum erau extracţiile de dinţi; apoi, lăsarea de sânge, aplicare de lipitori, de ventuze. 54. Păstoritul cu variatele sale ramuri: ocupaţia de baci, adică în special fabricatul de brânzeturi de diferite soiuri; apoi aceea de păstor în sensul strict etimologic: mânzărar, miorar, mielar, căprar, văcar, viţelar, bouar, bivolar, herghelegiu. 55. Abageria. 56. Dârstăria. 57. Meşteşugul de ştezar. 58. Boiangeria sau vopsitoria, 59. Profesia de „sumănar”. 60. Croitoria. 61. Meşteşugul de fântânar sau „cişmegiu”. 62. Meseria urbană de „cioclu” şi de gropar. 63. Practica rurală a medicinii veterinare. 64. Practica rurală a medicinii umane de către aşa numiţii „vraci” şi de femei, „meştere” care îmbină leacurile şi procedeele empirice de tot felul cu magia şi alte acţiuni superstiţioase. Desigur, acest repertoriu este foarte larg, cuprinzând şi aşa-numitele „ocupaţii tradiţionale”, însă el ne dă o imagine extrem de completă a ceea ce însemna meşteşug pe vremuri.
Vom prezenta acum un repertoriu tehnic al categoriei I, gr. b. Aceste „ocupaţii” eminamente feminine ar putea fi calificate drept domestice, ca unele ce sunt practicate de obicei de gospodină la casa ei sau în jurul casei: 1. Spălatul rufelor – ocupaţie care, la oraşe, devine profesia de spălătoreasă, implicând şi călcatul. 2. Ghilitul sau înălbitul pânzei. 3. Operaţiile de pregătire ale lânii pentru lucrat: curăţitul şi scărmănatul, spălatul, pieptănatul. 4. Torsul. 5. Ţesutul din fire de lână, in, tort, mătase, bumbac, precum şi din fire combinate. 6. Sericicultura – începând cu creşterea viermilor de mătase şi terminând cu ţesutul borangicului. 7. Toată industria inului şi a cânepii, sub variatele ei aspecte, începând cu însăşi cultura acestor plante, care este considerată în popor o „treabă femeiască”. 8. Pregătirea diferitelor produse agricole pentru a le face comestibile, de ex. decorticarea meiului spre a-1 transforma în păsat, apoi decorticarea seminţelor de cânepă, a grâului prin datul la piuă. 9. Mânuirea râşniţei pentru prepararea de derivate alimentare din grăunţele a variate cereale. 10. Fabricarea pâinii, a mămăligii de mei şi, mai târziu, a celei de porumb, apoi a mălaiului. 11. Conservarea a variate produse alimentare; a cărnii, a legumelor, a fructelor. 12. Industria laptelui cu fabricarea brânzei, smântânii, untului şi alte derivate. 13. Meşteşugul bucătăriei, care constituie una din răspunderile esenţiale, de fiecare zi, ale gospodinei faţă de întreaga familie. 14. Croitoria – foarte complicată – privind ambele sexe şi cele mai variate vârste – pentru confecţionarea de haine şi rufărie la toţi membrii familiei. 15. Împletitul de ciorapi, mănuşi, flanele ş.a. din lână. 16. Complexa ocupaţie a maternităţii: alăptarea şi îngrijirea pruncilor, precum şi educaţia celorlalţi copii – ocupaţie din care, la oraşe, se detaşează profesia de doică sau mancă şi de dădacă. 17. Floricultura – pe terenul grădinii din faţa casei şi în glastrele de la fereastră. 18. De asemenea, femeia de la ţară practică cele mai multe din ocupaţiile agricole sau păstoreşti, la care participă alături de soţul ei, când îşi termină treburile menajului. Fapt incredibil, toate aceste îndeletniciri tehnice şi altele încă sunt cumulate de una şi aceiaşi persoană – ţăranca română! În afară de cele prezentate, mai trebuie să amintim o ocupaţie specific feminină care – din cea mai adâncă vechime – a devenit o profesie de sine stătătoare la dispoziţia întregii comunităţi rustice: moşitul.
În ce priveşte profesiile tehnice din categoria II – cele exercitate de străini stabiliţi printre români – vom distinge şi aici, înainte de a schiţa un repertoriu al lor, două grupe şi anume: meşteşuguri practicate de ţigani; meşteşuguri practicate de persoane aparţinând altor naţionalităţi. Iată-le pe cele din categoria II, gr. a: 1. Fierăria – în special la sate. 2. Potcovăria. 3. Spoitoria. 4. Meseria de aurari sau „zlătari”. 5. Cărămidăria – fabricatul de cărămizi arse în cuptor şi de „chirpici”. 6. Meseria de „rudar” – fabricatul de obiecte menajere pentru uzul satelor. Aici trebuiesc menţionate specialităţi ca aceea de „lingurar”, „fusar”. 7. Meseria de „trocar”. 8. Meseria de ciurar. 9. Meseria de pieptănar: fabricarea pieptenilor din coarne de vite. Iată acum şi o succintă prezentare referitoare la profesiile din grupa b a aceleiaşi categorii: 1. Grădinăritul, profesat mult timp la noi de bulgari, veniţi cel mai adesea ca imigranţi periodici direct din Bulgaria, iar uneori chiar statorniciţi definitiv în România. Aşa se explică faptul că pe alocuri, românii numesc grădinile de zarzavat „bulgării”. E o tehnică în care bulgarii excelează, fiind neîntrecuţi în toată Europa şi care este, la acest popor, o moştenire nu de la slavi, ci de la bulgarii uralo-altaici. Ea a fost deci adusă în Balcani din îndepărtatul orient asiatic. 2. Pescuitul, în anumite localităţi de pe litoralul dunărean şi maritim al ţării noastre, este practicat de lipoveni, iar adesea chiar şi de „haholi” (cum sunt porecliţi ucrainenii de către ruşi). 3. Meseriile urbane de cofetar, plăcintar, covrigar sau simigiu, bragagiu, iaurgiu au fost exercitate timp îndelungat, la noi, de către balcanici: turci, greci, albanezi, sârbi şi uneori chiar de bulgari. Originea tuturor acestor profesii trebuie căutată în Asia Mică, în lumea musulmană turco-arabă, de unde ne-au venit în special după invazia turcilor în Europa. Chiar şi o parte din bucătăria noastră se resimte de gustul, ca şi de tehnica asiatică. E destul să amintim „sarmalele”, considerate de către toţi românii şi chiar de străini drept o mâncare specific românească din cele mai autohtone, dar care totuşi – prin originea ei – este o mâncare specific turcească, precum o recomandă însuşi numele său. Se cuvine să menţionăm că, începând de la sfârşitul secolului XIX, profesia de iaurgiu a încăput pe mâna oltenilor. 4. Unele meşteşuguri mai fine din tehnica metalurgică, cu deosebire în sfera maşinismului, care în trecut au fost practicate de occidentali, sunt în general atribuite până azi de ţăranul român „nemţilor”.
Acum vom prezenta câte ceva despre atitudinea poporului român faţă de meşteşuguri în general. Mai întâi trebuie să stabilim, în toată claritatea, ce înseamnă meşteşug, adică meserie pentru ţăranul nostru. Căci nu orice fel de ocupaţie sau muncă, pe care o execută cineva se identifică în ochii lui cu meşteşugul. Prin meşteşug el înţelege numai o asemenea ocupaţie la exercitarea căreia se aplică o tehnică mai complicată ce iese din comun şi pentru deprinderea căreia se cere o ucenicie perseverentă şi de durată la un meşter consacrat. Astfel, apare deosebit de curios faptul că plugăria şi ciobănia nu sunt considerate de românul plugar sau de românul cioban drept meşteşuguri! Şi totuşi, dacă examinăm mai atent această ciudăţenie şi mai ales dacă încercăm a o privi prin unghiul logicei ţăranului, ea încetează de a mai fi ciudată. Ba chiar, ni se înfăţişează ca foarte naturală. În adevăr, plugăria, la români – în mediul prin excelenţă agrar – ca şi oieritul, în regiunile muntoase, sunt ocupaţii pe care omul nu le învaţă, propriu zis, în mod special de la nimeni, ci se poate spune că se naşte cu ele! Pe de altă parte, ele sunt îndeletniciri atât de vitale şi totodată atât de generale, iar prin însuşi acest fapt, atât de banale şi de sine înţelese ca apanaj obişnuit al fiecăruia, încât nici prin minte nu-i trecea cuiva să le socotească drept meserii. Cum poate fi deci meserie ceea ce-i la îndemâna oricui, întocmai ca aerul şi ca apa, nefiind nevoie de nici un efort special ca să ţi-o apropii? Aşa se face că ţăranul român – plugar sau cioban – atunci când îşi duce vreun băiat să înveţe fierăria, dulgheria, cojocăria sau cizmăria zice: „mi-am dat băietu la meşteşug”, ca şi cum plugăria lui sau creşterea oilor nu ar fi meşteşuguri! Totuşi însă, dacă e să ţinem seama de mentalitatea rustică, aceste ocupaţii de uz obştesc, moştenite din tată-n fiu, nu sunt concepute de către poporul nostru de ţărani ca meşteşuguri. Aceasta nu înseamnă nicidecum că el le dispreţuieşte; ci doar atât că ţăranul nostru nu se crede pe sine meseriaş. Astfel, el va preţui şi mai mult tot ceea ce constituie o meserie: pe de o parte, fiindcă aşa ceva i se pare că lui îi lipseşte total, iar pe de alta, fiindcă spiritul său ager se simte atras ca de-un miraj de către ingenioasele taine, pe care le ascunde-n ea orice ramură tehnică. Dar în ciuda relevatei atitudini a ţăranului român faţă de ocupaţia sa ereditară, el nu a putut totuşi să nu-şi dea seama că aceasta are ceva esenţial care îi este comun cu orice „meserie” şi anume: munca. Aprecierea lui pentru muncă este exprimată în chipul cel mai direct de proverbe. Astfel, unul din acestea povăţuieşte sentenţios: „Dă din mâini dacă vrei să ieşi la lumină!”. Altul constată cu satisfacţie: „Munca e blagoslovită, / Când te ţii de ea, ai pită!”. În fine, altul spune reconfortant şi admirativ totodată: „Munca e comoara omului”. Nu e de mirare deci, că cel ce manifestă astfel de sentimente faţă de muncă, va iubi şi stima de asemenea, meşteşugurile ca unele ce sunt expresia tipică a muncii inteligente şi disciplinate. De aceea, zice românul în proverbele sale: „Orice fel de meserie / Nu e rău omul să ştie”. Căci, „nici un meşteşug nu e rău, numai oamenii sunt răi”. Aşadar, cine vrea să pregătească un viitor sigur copilului său, să-l dea la meşteşug, pentru că ştiut este de toată lumea, „Omul cu meşteşug nu piere”, căci „Dintr-o meserie cât de mică, / Dacă nu curge, tot pică!”. Ba există o serie de proverbe, care exprimă un optimism cu mult mai larg în ce priveşte lucrativitatea meseriilor şi bunăstarea pe care ele o pot oferi omului. Astfel, se zice pe bună dreptate că „Omul cu meşteşug / Trăieşte din belşug”. Dar şi mai evocativ suna proverbul: „O meserie / Plăteşte cât o moşie”, unde, imaginea hiperbolică a moşiei ca termen de comparaţie este foarte elocventă, dat fiind că poporul are-n minte pământul ca sursă a tuturor bunătăţilor după care oamenii luptă în viaţă cu atâta înverşunare. E posibil însă ca în subconştientul marelui anonim să fi fost prezentă şi ideea veniturilor bogate pe care le aducea cândva unui boier moşia. Dar supremul omagiu adus meseriilor de către poporul român, mi se pare că-1 exprimă proverbul foarte răspândit pe tot teritoriul grupului dialectal daco-românesc: „Meşteşugul e brăţară de aur!”. Mai puţin răspândit, dar concretizând un gând identic, este proverbul: „Meseria bună / La om e cunună”. Dar meşteşugul mai are şi o altă calitate, care n-a scăpat observaţiei poporului nostru: el conferă meseriaşului, în viaţă, o siguranţă pe care nici o altă sursă de câştig nu o poate da omului, dat fiind că orice meşter bun este un om care produce, un creator. De dânsul oricând are lumea nevoie. Pe de altă parte, meseria constituie o avere de care nimeni nu-l poate deposeda, niciodată. De aceea, lui nu-i pasă de nimeni, convins fiind că lui – dacă-şi caută de lucrul său – nimeni pe lume nu-i poate face nici un rău. Aşa se şi explică faptul că în cazul când e ameninţat vreodată de cineva dintre puternicii zilei, el spune flegmatic şi încrezător în soarta sa: „N-are să-mi ieie meseria din mână!”. Zicătoarea aceasta exprimă totodată şi spiritul de independenţă absolută de care e animat îndeobşte meseriaşul conştient de tăria lui. Aşadar, rezultă clar că salvarea sigură a omului stă în apropierea unei meserii. Altfel, nu e scăpare pentru dânsul; căci, în caz contrar, în loc de a trăi ca om liber stăpân pe destinul lui el e ursit să aibă viaţă de rob al altora, de „paria”. Dar, pentru a ajunge să stăpâneşti un meşteşug, trebuie să i te devotezi cu curaj şi cu răbdare îndelungă, căci „Meşteşugul vreme cere, / Nu se-nvaţă din vedere”, adică nu-l poţi deprinde cât ai bate din palme şi nici fără trudă. De asemenea, nu-l poţi căpăta nici pe bani, precum îndeobşte nici o învăţătură bună nu poate fi cumpărată, vorba veche: „Procopseala nu se cumpără cu bani, / Ci se câştigă cu ani”; căci ştiut este că „Banii nu aduc procopseală, ci procopseala aduce bani!”. Procopseala are aici sensul de învăţătură valabilă pentru viaţă – fie într-o meserie, fie în ale cărţii. În adevăr, meşteşugul se dobândeşte şi el tot prin învăţătură ca şi cartea, atâta doar că, aici, lucrul minţii se complică în mod armonic cu lucrul mâinilor. Totuşi, oricât de ostenitoare ar fi munca aceasta, trebuie să te consolezi la gândul că „Rădăcinile învăţăturii sunt amare, dar fructele dulci”. Şi oricât de grea, iar adesea de intangibilă în rezultatele ei ideale, ţi s-ar părea o meserie, nu ai motive să disperi, căci în definitiv „Nimenea nu se naşte meşter”; ci fiece meşter a trebuit să-şi înveţe de la alţii meseria pe care-o profesează. Deci, oricine o va putea învăţa la rându-i, dacă va persevera bărbăteşte, încrezător în puterile lui. Cu acest prilej însă, tânărul candidat la o meserie se cuvine să nu uite că „Nu e sărac cel ce n-are tată şi mumă, / Ci cel ce n-are învăţătură bună!”. Foarte adesea, umblatul prin lume te pune în situaţia fericită nu numai de a dobândi cunoştinţe multe, dar de a învăţa şi meserii care-ţi erau cu totul necunoscute mai înainte. De unde, a luat naştere proverbul: „Câte sate a umblat, / Atâtea meşteşuguri a-nvăţat”. Dar nu odată, ajunge omul să înveţe o meserie chiar din lupta piept la piept cu lipsurile şi cu sărăcia, deşi pe această cale se învaţă mult mai greu şi într-un timp mai îndelungat. Ţăranul nostru cunoaşte bine şi o astfel de cale; de aceea, zice el foarte plastic: „Dăscăliţa Sărăcie / Învaţă pe om meserie!”. Şi-n adevăr, la şcoala acestei aspre dăscăliţe, omul – constrâns să mediteze asupra mijloacelor de îmbunătăţire a traiului său – a fost în stare să-şi perfecţioneze munca şi să descopere multe unelte ingenioase, căci „Mama născocirilor este nevoia”. Iar născocirile – adică invenţiile – au fost totdeauna factorul decisiv, care a condiţionat progresul în evoluţia meseriilor. Si este o vorbă, care cu tot dreptul zice: „După unelte se cunoaşte meşterul”, pentru că nu-i de ajuns să ştii o meserie şi să fii îndemânatic în practica ei, dar este neapărată nevoie să ai şi cu ce lucra la dânsa. De aceea, atunci când vezi un meseriaş cu unelte iscusite şi fine, ai bună nădejde că şi lucrul ce va ieşi de pe mâinile lui va fi de ispravă. Dar înainte de toate, „Meşterul se cunoaşte la lucru!”. În zadar ar avea el chiar şi cele mai perfecte instrumente, în zadar ţi l-ar recomanda elogios alţii şi tot atât de zadarnic ar fi şi dacă ţi s-ar lăuda el însuşi anterior. Nimic nu-l recomandă mai bine pe dânsul decât lucrul executat de el. Astfel, fiecare lucru al meşterului e un examen în faţa publicului, dar în acelaşi timp şi un atestat al vredniciei lui. Însă, o dată ce i s-a stabilit faima de meseriaş talentat, „Meşterul cel bun merge ca banul, din mână-n mână”, adică e căutat de toată lumea, îl năvăleşte clientela.
Meseriaşul nu trebuie să se ferească de muncă multă, nici când face ucenicia meşteşugului, şi nici după ce a ajuns meşter cu reputaţie. Aceasta nu numai, fiindcă munca îi aduce câştig, chiar când el e foarte modest în pretenţiile sale, ca unul care ţine seamă de înţelepciunea poveţei bătrâneşti: „Lucrează şi pe mult şi pe puţin!”. Dar şi pentru un alt motiv nu de mică însemnătate: muncind continuu, meşteşugarul se desăvârşeşte în meseria sa pe el însuşi din ce în ce mai mult. Şi devine tot mai abil şi mai stăpân pe uneltele sale, întocmai ca un muzicant neîntrecut pe instrumentul lui. Căci „Multa lucrare face pe meşteru bun”. Dar aceasta nu înseamnă de loc că poporul român – atunci când e vorba de munca unui meseriaş – este impresionat de marea cantitate a lucrului produs de dânsul. Pe el îl interesează, mai presus de orice, calitatea lucrului. De aceea, înţelepciunea noastră populară nu recomandă nicidecum munca grăbită şi fecundă, ştiindu-se prea bine că „Graba strică treaba!”. Poporul nostru se arată neasemănat mai mulţumit cu „puţin, da bun”, decât cu mult şi rău. Şi e clar doar pentru oricine că „Lucrul bun nu se face curând” sau cum se mai spune: „Lucrul bun anevoie se dobândeşte!”. Înţeleptul nu întreabă niciodată pe meşter cât timp i-a trebuit ca să facă un anumit lucru, ci se uită să vadă cum este făcut lucrul acela. Aşadar, dacă eşti cu adevărat cuminte: „Lucrul bun, care îţi place, / Nu-ntrebi în cât timp se face!”. Astfel, meseriaşul care se respectă şi ţine la buna lui reputaţie, trebuie să aibă în vedere în rândul întâi calitatea lucrului săvârşit, indiferent de timpul cerut pentru a-şi realiza acest ţel. Dar calitatea lucrului mai e condiţionată şi de un alt factor toarte important, pe care poporul român nu-l ignoră. Folclorul nostru paremiologic ne indică fără echivoc că ţăranul care practică în mod rudimentar atâtea meşteşuguri manifestă o deosebită preţuire pentru meşteşugarul specialist, care ştie „una şi bună”, iar nu „multe şi rele!”. Iată ce recomandă unul din ele meseriaşului: „Tine-te numai de una; nu sări din una-ntr-alta!”. Iar alteori, exprimându-se ironic la adresa meşteşugarului, care se ţine de mai multe meserii – ca vânătorul care „aleargă de-odată după doi iepuri” sau ca nechibzuitul care vrea să ducă „doi pepeni într-o mână” sau ca cel care vrea să stea „în două luntri” – proverbul spune cu duh: „Multe ştie, multe croieşte / Şi nici-una nu isprăveşte!” sau: „La multe cine gândeşte, / Nici-una nu isprăveşte!”. Alteori, satira proverbului loveşte şi mai în plin enciclopedismul tehnic, ca atunci când constată că: „Celui cu meserii multe, / Casa-i este fără curte!”. Prin urmare, enciclopedismul se răzbună crunt asupra meseriaşului care-l practică, prin repercusiunile cele mai nefaste asupra bunei lui stări. Şi e foarte natural dacă ne gândim că un asemenea meseriaş nu poate adânci pe nici una din multele lui meserii, aşa că lucrul ieşit din mâna lui va fi în mod fatal de calitate inferioară, ceea ce va avea drept consecinţă imediată crearea unei faime rele în jurul său şi implicit evitarea lui de către clienţi, care vor merge toţi să-şi caute alţi meşteri mai destoinici. Falimentul economic este deci, mai curând sau mai târziu, inevitabil. Dar atitudinea satirică a poporului împotriva meşteşugarului „bun la toate” culminează în proverbul: „Douăsprezece meserii – Treisprezece sărăcii!”, care-şi află corespondente şi la alte popoare din Europa. Efectul proverbului românesc stă în alegerea numerelor: pe de-o parte, duzina de meserii, care reprezintă un grup numeric respectabil, pe de altă parte, numărul de rău augur – 13 – raportat la sărăcii!
Ţăranul, uimit de măiestria şi iscusinţa până la care se poate ridica adesea un meseriaş talentat, atribuie meşteşugurilor o origine supranaturală. El e dispus a crede că există puteri nevăzute şi nepământene, care deţin tot ceea ce este meşteşug şi că oamenii cunosc meseriile numai în măsura în care anumite taine sunt smulse de la acele puteri sau în măsura în care ele înşile, adesea, le împărtăşesc de bună voie oamenilor în împrejurări speciale. De aceea, fantezia basmului ne prezintă nu o dată eroi învăţând meşteşugul lor de la zâne, care sunt însăşi personificarea măiestriei şi a subtilităţii celei mai rafinate în executarea unui lucru. Astfel, de ex., basmul oltenesc al lui „Gioarsă-Împărat sau băiatul unchiaşului” ne povesteşte că „o dată… mergea pe drum un unchiaş cu fiu-său să-l ducă să înveţe un meşteşug…”. Ajungând ei, în drumul lor, la o fântână şi scoţând apă ca să-şi astâmpere setea, văd că iese, din adâncul fântânii: „o zână, măi tată, măi!…”. Ea întreabă: „– Da bine, moşule, nu ne dai băiatul ăsta nouă să-l învăţăm şi pe el un meşteşug?”. Unchiaşul, plin de bucurie – căci nici nu visase el aşa noroc – căzu pe dată la învoială: „– Cum nu, îl dau! Pe câtă vreme?”.
Dar mai ales dracul este conceput de mentalitatea populară ca un meşter neîntrecut. E foarte răspândit în toată Dacia proverbul: „Mare-i Dumnezeu şi meşter îi dracu!”. El e întrebuinţat în variate sensuri figurate, deşi, la origine, pare a fi mai degrabă o invocaţie. Atât prin frecvenţa sa, cât şi prin marea lui arie de răspândire, proverbul acesta se recomandă ca foarte vechi. Însă vechimea lui este confirmată cu deosebire de fondul său, care ilustrează, în formulă lapidară, credinţa dualistă în principiile binelui şi al răului divinizate. E curios numai faptul că tocmai principiului răului i se atribuie ingeniozitatea născocirilor şi dibăcia realizărilor de tot felul. Ba chiar, dracul este imaginat de popor ca un meşter atât de abil, încât îl întrece pe însuşi creatorul a toate din lume – pe Dumnezeu! E ceea ce reiese clar din numeroase legende româneşti, unde chiar Dumnezeu recunoaşte aceasta în mod indirect, deoarece atunci când se află-n vreun impas greu, el se vede nevoit să recurgă la iscusinţa diavolului. Aşa, de ex., după o legendă oltenească, cică moara aşa cum o făcuse Dumnezeu întâi, no nimerise cum trebuie, căci, pornind-o „mergeau amândouă pietrele-ntr-o parte, iar boabele apucate-ntre ele stau întregi”. A mai meşterit-o ce-a mai meşterit-o Prea Sfântul, şi-a dat-o „pe umblet”. De data aceasta însă, „nu cădeau deloc boabele din coş”… Şi-a bătut el fel şi chip capul, dar degeaba! Atunci, dac-a văzut că nu mai ştie ce să-i facă şi că singur n-o poate scoate la capăt, a lăsat ruşinea la o parte şi l-a chemat pe dracul: „– Ia fă-ncoa, Necurate!”. Şi venind el, îl întrebă: „– Măi, … ce crezi tu că are moara asta? N-o pot da pe grăunţe…”. Dracul, ca orice meşter chemat într-o asemenea ocazie, întreabă la rândul lui ce cusur are. Dumnezeu îi arată, iar el îndată îi şi află leacul: „– Păi ia fă şi-i pune un titirez colo între piatra de sus şi coş… şi-i vedea că boabele au s-a cadă numai atâtea câte trebuiesc…”. Dumnezeu a făcut întocmai după indicaţiile diavolului şi moara a mers apoi perfect. O altă legendă, din Muntenia, ne povesteşte că Dumnezeu – după ce-a făcut moara de apă – a tămâiat-o; însă fumul, oprit de pietre, n-a putut ajunge până la părpăriţă. Când a dat drumul morii, părpăriţa nu se-nvârtea deloc, pentru că – nefiind tămâiată – dracul o putuse sminti din rosturile ei. Dumnezeu nu se dumerea unde să fie pricina de nu merge moara. În zadar s-a trudit în toate chipurile: „Dă-i Dumnezeu, drege colea, desfă dincolo, strânge dincoace, dar deloc! Dacă văzu şi văzu, trimise vorbă să vie dracu…”. Dracul însă, fireşte, ca orice tehnician care-nţelege să-şi valorifice priceperea şi osteneala sa, nu-şi putea oferi serviciile în mod gratuit lui Dumnezeu. Şi cum pe vremea aceea, plata se făcea în natură, el n-a voit să s-apuce de dres moara până ce Dumnezeu nu i-a făgăduit că-i va da ca plată „dulceaţa mălaiului” ce se va măcina la moară. Dumnezeu, ca să nu piardă muşteriii – căci era plină de cară şi curtea morii, şi locurile din preajma curţii – s-a învoit. Apoi, dracul i-a dres moara, dând-o pe grăunţe. Deosebit de interesant, pentru problema ce urmărim, este aici faptul că Dumnezeu – atunci când i se defectează mecanismul morii – trimite după dracul întocmai ca după un inginer, care-ar reprezenta suprema autoritate tehnică. O variantă din Bucovina ne prezintă tema legendei într-o ordine contrară. Dracul este inventatorul morii, iar Dumnezeu nu face decât s-o perfecţioneze, adăugându-i un dispozitiv în plus: „Şi moara tot dracul a făcut-o cu totului tot… numai clenciul, care toarnă grăunţele-n piatră, nu era, şi nu măcina…”. Diavolul, văzând că nu merge, i-a dăruit-o lui Dumnezeu, care „a îndreptat-o… şi moara a-nceput a umbla…”. Cică ar fi plâns dracul de necaz, văzând-o cât de bine mergea, Dumnezeu însă l-a liniştit spunându-i că-i lasă moara tot lui, numai să nu se lege de oamenii, care vor veni la măcinat.
Ceea ce ne interesează este ingeniozitatea şi competenţa de meşter desăvârşit a diavolului, la care face apel Dumnezeu, atunci când el singur nu mai află nici o soluţie pentru a ieşi din încurcătură. Dar legenda populară românească ni-l înfăţişează pe diavol drept inventator a multor altor lucruri şi unelte de însemnătate capitală în viaţa omului. Astfel, el este cel ce-a născocit focul. Dumnezeu, când a văzut acea minune de invenţie, s-a gândit cum să facă să pună stăpânire pe ea şi „a mers cu un băţ bortit de soc şi tot jucându-se cu băţul în foc, a intrat un cărbune în băţ; aşa a avut şi Dumnezeu foc”. Dar, de teamă să nu i-l găsească diavolul, l-a ascuns repede în piatră. „Dracul a început a-l învinui pe Dumnezeu că i-a furat focul…”. De asemenea, dracul a clădit întâia dată pe lume casa. Numai că era întunecoasă, fiindcă nu ştiuse să-i facă şi ferestre. Ca să aducă lumină-ntr-însa, el se tot necăjea cu-n sac, pe care-l întorcea cu gura spre soare şi apoi, da fuga-n casă să-l deşerte! Dracul, văzând că nu izbândeşte nimic i-a dăruit-o lui Dumnezeu, iar acesta a tăiat îndată ferestre-n pereţi de-a năvălit lumina-n casă… Şi fierul l-a descoperit dracul, scoţându-l din piatră. Ba chiar „şi plugul diavolul l-a făcut, numai că nu ştia cum să puie boii”. Dumnezeu a venit şi i-a arătat, punând boii cum se cuvenea şi trăgând o brazdă… Tot „dracul a făcut şi ciubotele” – după o legendă bucovineană. El însă, dintru început, a făcut numai una singură şi tot încerca să-şi bage-ntr-însa amândouă picioarele, crezând că va putea umbla aşa. Dumnezeu a cerut-o să i-o dea lui. Dracul, văzând că lui nu-i slujeşte la nimic, nu s-a împotrivit. Dar Dumnezeu l-a rugat să-i mai facă o ciubotă întocmai ca aceea. „Atunci Dumnezeu s-a încălţat”, trăgând câte-o ciubotă pe fiecare picior, spre marea uimire a diavolului. După aceea, prea sfântul le-a dăruit oamenilor ca să se folosească de ele. Totuşi, meşterul care le-a lucra a fost dracul! „Şi scripca, tot el a făcut-o…”, pentru veselia oamenilor. „Numai borţile la scripcă nu le-a fost făcut…”. Dumnezeu a venit apoi s-o desăvârşească, spre a se putea cânta minunat cu ea. Până „şi altiţele la cămeşe, la femei, tot diavolul le-a făcut aşa frumoase cum sunt, dar nu ştia unde să le pue: cerca să le pue ba pe picioare, ba pe trup. Dumnezeu a spus că la umere au să vie…”.
Dar, după unele legende ale poporului român, dracul l-a făcut chiar pe om ba şi pe vite, din lut. Numai că el n-a avut puterea să facă să fie vii – să aibă grai, să umble… Dumnezeu a venit şi a suflat duh sfânt omului, care a şi început atunci să vorbească, de asemenea, el a suflat viaţă asupra vitelor de lut şi le-a binecuvântat să fie spre folosul oamenilor. Ba, diavolul îşi are partea lui – după legende cosmogonice populare – şi la creaţia lumii, căci pământul a fost adus la faţa apei de către dânsul din fundul mării: muncă de scafandru în toată puterea cuvântului! Iar „munţii, care îi vedem, dracul i-a făcut; a suflat 24 de ceasuri, că el a vrut să ajungă la Dumnezeu la ceriu. Dar Dumnezeu a blagoslovit numai cât cu o mână şi-au stat de crescut de-au rămas atâta cât sunt astăzi”.
Din cele mai sus relatate, pe bază de documente folclorice, rezultă că dracul trece-n popor drept marele meşter, drept incarnaţia perfecţiunii tehnice. De la dânsul se trag născocirile cele mai minunate, de la el uneltele şi maşinăriile cele mai meşteşugite. Tot ce lese de pe mâna lui poartă pecetea ingeniozităţii, care uimeşte. Nu poate fi de mirare deci, că poporul a imaginat, în basme şi legende, că omul are legături cu diavolul şi că numai de la el poate învăţa perfect meşteşugurile. În consecinţă, cei mai buni meşteri sunt foşti discipoli ai dracului. În adevăr, tema băiatului care face ucenicie la dracul, este o temă favorită basmelor româneşti, ca şi basmelor altor popoare. Astfel, un basm din Oltenia ne povesteşte că un om cu copii mulţi ia pe unul din ei şi-l duce să-l bage „la stăpân”. În drumul său, întâlneşte pe dracul – sub chipul unui unchieş bărbos şi cu pielea roşie – care iese dintr-o fântână şi-i cere pe băiat să-l dea la dânsul, făgăduindu-i simbrie bună. Totodată, zice el: „o să-l învăţ şi meşteşug”. Omul, cum tocmai aceasta căuta, s-a învoit şi i l-a lăsat. Băiatul care de altfel era tare isteţ, după câţiva ani de ucenicie la dracul, a ajuns aşa de îndemânatic, încât l-a întrecut pe dracul însuşi, reuşind mai târziu să-l răpusă chiar. Mai bună ucenicie ca la diavolul nu poate exista pentru orice meşteşug din lume. Morala: cine s-a dus să-nveţe meseria s-a dus chiar la dracul, acela iese o dată meşter!
Desigur, aici trebuie căutată originea expresiei superlative populare de admiraţie la români: „al dracului”, „a dracului” ori „ai dracului”, „ale dracului”, în legătură cu persoane sau lucruri, pe ale căror nume le precedă uneori – ca, de ex., „al dracului meşter!”, „a dracului maşină!”… – iar alteori, le succede: „Cutare e meşter îl dracului!”. Dar această expresie precede sau succede frecvent şi verbul în româneşte: „Al dracului mai umblă moara asta!” sau „roţile se-nvârteau al dracului!” şi, în asemenea cazuri, expresia capătă funcţie adverbială. Pe de-altă parte, este de uz curent şi formula, cu acelaşi sens superlativ de apreciere la adresa cuiva: „A fi dat dracului”, „a fi dată dracului”, „a fi daţi dracului”, unde, în plus, capătă expresie şi preţul cu care respectiva persoană şi-a câştigat faima ce-o face admirată: a fost vândută dracului sau ea însăşi şi-a dat adică şi-a vândut sufletul dracului. Nu trebuie uitat că şi tema folclorică germană a celebrului doctor Faust este ea însăşi o formă originală, mai evoluată, a aceleiaşi ucenicii făcute la marele meşter din lumea întunericului.
Izvorâtă din vatra satului, arta meşterilor populari, în care utilul intra într-o comuniune intimă cu frumosul, dă seama despre continuitatea noastră pe aceste meleaguri. E drept, funcţia ei ritualică, simbolică, s-a pierdut în timp, cea utilitară, în bună măsură, şi ea. Cu toate acestea ea rămâne încă vie, îndeosebi prin funcţia sa estetică. Geometrismul esenţializat al formelor şi al motivelor, vitalitatea cromatică, uimitoarea capacitate de a defini spontan, prin intermediul liniei simplificatoare, fiinţe şi lucruri, o înclinaţie nativă pentru animarea suprafeţelor cu ajutorul ritmurilor, păstrând nealterată unitatea şi expresivitatea ansamblului, constituie tot atâtea argumente estetice faţă de care sensibilitatea omului modern nu poate rămâne indiferentă. Deşi în creaţia populară relaţiile formă-funcţie, formă-tradiţie, limitează posibilităţile de înnoire a limbajului, achiziţiile n-au încetat să apară nici în acest domeniu. Ele au fost însă integrate numai după ce au suferit selecţia neiertătoare a timpului şi numai după ce au fost acceptate de comunitatea căreia îi erau destinate. Închipuite cu pricepere şi dragoste, aceste obiecte uzuale în care regăsim ecouri ale îndepărtatului neolitic, ale daco-romanităţii sau ale Bizanţului, stau mărturie a capacităţii noastre de a sintetiza varii influenţe pe matricea fundamentală a civilizaţiei populare.
Este de la sine înţeles că meşteşugurile, indiferent de natura lor, sunt o sinteză a spiritului practic cu arta, o modelare în forme perene a vocaţiei creatoare a poporului român. Plasat prin origine într-un orizont al frumosului, românul a încercat din vechime să-şi proiecteze existenţa ca o necesară prelungire a acestuia în lucruri necesare. Artizan inventiv şi neobosit, a cioplit lemnul, a modelat lutul şi a ţesut pânza pentru a-şi face viaţa mai frumoasă, dar aceste produse ieşite din mâinile meşterilor aveau şi o evidentă funcţie apotropaică, de apărare a locului unde se aflau sau a persoanei care le purta. Din acest punct de vedere, afirma un cercetător, „ornamentica populară românească este un imens şi pasionant domeniu de studiu. În câmpul înflorat al scoarţelor, pe furcile de tors din lemn, în cusăturile pieselor vestimentare, pe pereţii caselor, pe vasele de pământ, apar adeseori, într-o manieră proprie decorativismului popular românesc, motive cu origini îndepărtate, trădând lungi şi încă misterioase peregrinări din lumea balcanică, din cea a Orientului Mijlociu, şi uneori chiar de pe malurile învăluite în legende ale Indusului. În întâmpinarea acestora parcă răzbat alteori ecouri ale evului mediu şi ale Renaşterii occidentale şi central-europene, precum şi acelea ale vastelor câmpii şi păduri din nordul slav şi germanic. Grefate şi topite în fondul puternic şi unitar al artei locale, însemnele depărtărilor au partea lor de farmec în unitatea stilistică a ornamenticii româneşti”, demonstrând totodată, adăugăm noi, că viaţa spirituală a poporului nostru a fost mereu racordată şi în continuă osmoză creatoare cu cea universală, fără să-şi piardă identitatea, originalitatea, propria amprentă.
Nu ştim încă ce ne rezervă intrarea în Uniunea Europeană. Veştile sunt contradictorii. Nu ştim dacă guvernul de la Bruxelles va accepta cu uşurinţă „filosofia” ce se ascunde în spatele produselor meşteşugăreşti autentice, această filosofie făcând trimitere la valori perene, precum bunătatea, iubirea aproapelui, răbdarea, credinţa sau comuniunea dintre toţi şi toate; spunem toate acestea, întrucât Europa apuseană nu mai este racordată, în mare măsură, la aceste valori, acolo consumismul, adesea fără limită, pragmatismul, uneori exacerbat fără noimă, şi confortul, conceput aproape ca o nouă religie, fiind valorizate intens. România profundă din care vin meşteşugurile noastre e atemporală, iar valorile occidentale pomenite mai sus îi sunt străine în cel mai înalt grad. Cum se vor împăca cele două tendinţe, iată un subiect deschis discuţiilor. Numai Bunul Dumnezeu ne mai poate ajuta să păşim demni, în hainele noastre populare, cu obiceiurile şi credinţele noastre din moşi strămoşi, cu religia noastră şi cu felul nostru de a fi, pe un teren care ne este, trebuie să recunoaştem, străin. Cum se vor adapta meşterii şi creatorii populari la rigorile unei societăţi capitaliste care normează aproape orice, pentru care nu există individualităţi, ci numai mase de indivizi?! Cum se vor împăca noţiuni atât de distanţate, ca semantică, precum marketing şi meşteşuguri populare?! Marketingul vine din inima capitalismului, pe când meşteşugurile sunt imaginea materială a societăţii tradiţionale, societate mult depărtată de valorile capitaliste.
Desigur, având în suflete credinţă şi încredere în Cel de Sus toate se vor aşeza pe un anume făgaş. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că trebuie să aşteptăm şi să acceptăm totul; e nevoie de mult discernământ, inteligenţă canalizată spre bine şi de acţiune în direcţia bună. În plus, e nevoie de solidaritate, nu de unanimitate prost înţeleasă, în jurul unei idei centrale: prin meşteşuguri putem salva spiritul tradiţiei, iar prin tradiţie se poate salva sufletul neamului nostru!
Nu ştim, într-adevăr, ce ne aşteaptă, însă avem încredinţarea deplină că prin solidaritatea noastră putem să păstrăm meşteşugurile ca pe nişte mărci identitare ale neamului nostru şi peste 50 sau 100 de ani. E posibil ca Europa occidentală, prin noi, să (re)descopere valori la care a renunţat cu mult prea mare uşurinţă, iar povestea invocată la început să aibă un final cât mai fericit, aşa cum, de obicei, se termină mai toate frumoasele noastre poveşti!